Tacit

Azi nu mai am puterea să ascult

Invenții oarecum înjositoare,

Am să păstrez doar un mănunchi de soare,

Oricum, am acceptat tacit prea mult,

Azi nu mai am puterea să mimez

Și nici puterea să vorbesc, în fine,

E un amurg definitiv în mine,

Iar adevărul n-are nici un miez.

Mizez pe timpul transformat în vraci,

Ce șterge obsesiv zâmbetul tău,

Cu certitudini scoase dintr-un hău

Și mă privești, și nu-nțelegi, și taci.

Azi nu mai am puterea să admit

Că albul poate fi negru mereu,

Ne despărțim aici, în versul meu

Cu un adio încă nerostit.

Angelica Ioanovici

Trei

La capătul acestei veri ciudate

Vor fi trei valuri, se vor confisca,

Se vor ascunde în poema mea,

Apoi vor fi uitărilor cedate.

Vom regreta trei rime-mbrățișate,

Plecate undeva spre Polul Sud.

-          Tăceți, ne va șopti poemul nud,

-          Tăceți, vor spune zilele-ncruntate.

Iar liniștea se va așterne poate,

Într-o realitate arogantă,

Poema însăși va găsi o fantă

Numind-o negreșit singurătate.

Angelica Ioanovici

Pentru o zi

Puteam să fim fericiți împreună,

Într-un voiaj de două săptămâni,

Să stăm în vămile fără stăpâni

Din calendarul pentru vreme bună.

Puteam să fim fericiți într-o vară,

Să trecem peste ani de suspiciuni,

Înfășurați în valuri de minuni

Pe digul dintre infinit și seară.

Puteam să fim fericiți pentr-un an,

Răbdarea are mâinile legate

Și depărtări se simt amenințate

De pajura uitată pe un ban.

Toate acestea poate că le știi, 

Însă rutina și-a impus cuvântul

Și peste amăgiri șuieră vântul,

Puteam să fim fericiți pentru o zi.

Angelica Ioanovici