Tacit

Azi nu mai am puterea să ascult

Invenții oarecum înjositoare,

Am să păstrez doar un mănunchi de soare,

Oricum, am acceptat tacit prea mult,

Azi nu mai am puterea să mimez

Și nici puterea să vorbesc, în fine,

E un amurg definitiv în mine,

Iar adevărul n-are nici un miez.

Mizez pe timpul transformat în vraci,

Ce șterge obsesiv zâmbetul tău,

Cu certitudini scoase dintr-un hău

Și mă privești, și nu-nțelegi, și taci.

Azi nu mai am puterea să admit

Că albul poate fi negru mereu,

Ne despărțim aici, în versul meu

Cu un adio încă nerostit.

Angelica Ioanovici