Și ținem de hățuri cu toată puterea,
Dar parc-a uitat să se facă lumină
Și plânge-n tăcere însăși tăcerea.
Secundele trec peste oameni de-a valma
Și ceasul îl punem c-o oră-napoi,
Tristețea se-așează și doarme în palma
De cer înnorat și zidit între ploi.
Din toate acestea există-o scăpare,
Un cuib de cuvinte în vremea târzie
Și negura strânsă, deodată dispare
Iar locul acela-l numim poezie.
Din volumul Grajduri albastre
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu