Nu mai flutură vise prin pânze,
C-am visat poate e un păcat
Și plutim pe o mare de frunze.
Cu speranțe lipite de vânt
Și închise c-o simplă copertă,
Am ajuns în final pe Pământ
Într-o lume de-a dreptul inertă.
Barca albastră s-a rupt în bucăți
Între ploi de poveste și sol,
S-au făcut inutilele plăți
De adevăr aiurit și în gol.
Barca aceasta nu are nici punte
E doar zgură din vechi lașități
Poartă nori de regrete pe frunte,
Adormiți între reci jumătăți.
Iar catargul, un simplu contur,
Se declară din start anonim,
E doar noapte și apă în jur
Și spre ce am plecat nu mai știm.
Angelica Ioanovici
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu