Munte de vară

Probabil vara vrea să ne arate,

Că are și puteri de zile mari

Și dintr-o dată devenim fugari,

Spre munți cu dimineți adevărate.

Vacanțele au început să ardă,

Asfalturile parcă s-au topit

Și curg încet, și sunt de neoprit,

N-am mai trăit așa o vară caldă.

Fiindcă-n oraș nu este respirabil,

Zadarnic aer condiționat,

Îmi iau poemele și am plecat,

Spre muntele cu verdele valabil.

Angelica Ioanovici

Orașul de praf

O dimineață ca oricare alta

Și zorile sunt parcă un cearceaf,

Peste orașul verilor de praf

Un sculptor și-a uitat aiurea dalta.

Destinul îmi mai dă un telefon

Și mă întreabă alarmat, ce fac ?

Pe scări coboară lent câte-un copac

Și are frunze strâmbe de carton.

Iubirea îmi trimite-un autograf,

Ea însăși este de un gri profund,

Scriu un poem în care să m-ascund,

Sunt în orașul verilor de praf.

Angelica Ioanovici

Vară fără noimă

O zi toridă, luna lui cuptor,

Stă pârjolit de soare adevărul,

Ne sunt de foc și mâinile, și părul,

Iar vara e de fapt un trădător.

Miroase-a ars, ne înecăm în fum,

Soarele-aprinde-n calendare zile,

Ce rătăcesc toride și senile,

Pe-același fără sens, deșertic drum.

Prin aer încins, aproape lichid,

Un gând nefiresc stă cumva într-o rână,

Cu brățări de argint și de foc la o mână,

Ne-ndeamnă să trecem printr-o vamă de vid.

Am rucsacul cu vise și aș vrea să-l păstrez,

O bucată din soare se rupe și cade,

Peste noi năvălesc termometre și grade,

Am ajuns într-o vară fără noimă și miez.

Angelica Ioanovici

Un vals din altă lume

Un vals din altă lume pe o scenă

Străbate lent și unduios podeaua,               

Un zbor în doi halucinant ca neaua

 Și-a pus din vise inocentă trenă.

Un vals din altă lume pe-nnoptate

Cu poezia lui cumva discretă,

Ne face semn cu-o magică baghetă

Și se deschid doar porți adevărate.

Este o vrajă-n fiecare genă,

Eternitatea se înclină lin

Și lasă șapte note pe destin,                

Un vals din altă lume pe o scenă.

Angelica Ioanovici

Desigur

Desigur, înțeleg, nu m-ai iubit,

A fost doar o ambiție prostească,

Ruleta ruginită și rusească

Era pe un tărâm nedefinit.

Desigur, ochii tăi nu mă privesc

Și toate astăzi mi se par o glumă,

Iar primăvara asta se consumă

Fără ingredientul „te iubesc”.

Știu, drumul lumii este mărginit

Doar de iluzii oarecum pierdute,

Orbecăind prin hăuri neștiute,

Desigur, înțeleg, nu m-ai iubit.

Angelica Ioanovici

Tăcere

Să ne vorbim prin semne,

Atât a mai rămas,

Prin biciuitul glas

Tăcerea să ne-nsemne.

Nu mai găsim cuvinte,

De parcă s-au ascuns,

Tăcerea e de-ajuns

În loc de rugăminte.

Să ne vorbim prin versuri

Nepuse pe hârtie,

Iar liniștea să fie

Plecatele răspunsuri.

Să ne vorbim prin gesturi,

Fără emoticoane,

Spre ștersele blazoane

Să ne conducă fluturi.

Atâta se mai cere,

Atâta se mai poate,

Plecări întunecate.

Să ne vorbim, tăcere.

Angelica Ioanovici

Cât se poate

Te-am iubit cât se poate iubi,

Deși știu că nu e vreo măsură,

Peste timp amintirea ne fură,

Câte-un dor, câte-un ceas, câte-o zi.

Am trăit cum se poate trăi,

Nici prea jos, nici prea sus, nici oricum,

Au trecut anotimpuri de fum

Și-am plătit cu monede tărzii.

Ți-am adus un poem dintr-o stea,

Desenând cu iubire grădini,

Au rămas înc-aprinse lumini,

Te-am visat cât se poate visa.

Angelica Ioanovici

Florile acestea

Florile acestea au intrat  frumoase,

Fără nici un nor într-un calendar,

Timpul le-a clădit undeva ca dar,                 

Deși pe pământ se întunecase.

Florile acestea numai din cuvinte

Și-au făcut o trenă prin lumina albă

Și la gât cu dor și-au aprins o salbă,

Iar din vise-apuse și-au croit veșminte.

Florile acestea mai plutesc și așteaptă

Prin văzduhul cald, mângăiat de soare,

Iar speranța știe căi nepieritoare

Și ne-ntinde mâna să urcăm o treaptă.

Poate c-ar mai fi de cântat povestea

Și poeme simple încă de zidit,

Poate că mai e până la sfârșit,

Noi suntem de fapt florile acestea.

Angelica Ioanovici