Telefonul
care nu mai sună
Și
nu mai are ton de ocupat,
Și-a
pus fularul gri și a plecat
Într-o
lume cu muzică bună.
Telefonul
cu plâns la ureche
Fără
sens și poate vinovat,
Și-a
pus fularul gri și a plecat
Într-o
lume cu muzică veche.
Toamna
aceasta e totuși nebună
Și
tastează un număr ciudat,
Fără
sens și poate vinovat,
Telefonul
care nu mai sună.
Angelica
Ioanovici
Tu
nu mai ești cum te știam,
Probabil
toamna e de vină
Și-n
fiecare zi senină
Parcă
aștept să-mi bați la geam.
În
vers se-ntunecă puțin,
Distanța
aspră se destramă
Și
nici nu am băgat de seamă
Cum
ai redevenit străin.
Un
an prea trist și fără rost,
Cu
moartea defilând frenetic
Prin
buimăcitul cod genetic,
Poate
am fost, poate n-am fost…
Angelica
Ioanovici
Hei
suflete, trecură anii
Și
te îndrepți încet, încet
Spre
sala tristă de balet
În
care nu contează banii.
Hei
suflete, cum trece viața,
Cu
pandemii și cu restricții,
Se
pune praful peste funcții,
Ori
poate ceața, numai ceața.
Pentru
iubire nu e vreme,
Doar
nebunia e normală,
Poema
inimii e goală,
Unde
ești lume, boală-lume ?
Statistici
gem, de moarte pline,
Se
pune mască, peste mască
Și
boala plictisită cască,
Hei
suflete, mi-e dor de tine.
Angelica
Ioanovici
Ai tot analizat eternul ieri,
Deși s-a stins demult în depărtare,
Cu ochii-nchiși și mâinile murdare,
Înfășurat în sensul nicăieri.
Îți râde-n nas intolerantul azi,
A scris deja un testament penibil,
Iar pergamentul nopții invizibil,
Pare un loc în care-aștepți să cazi.
Spre insomnii e un indicator,
Biletul pentru ieri este valabil,
Imunul azi clipește improbabil,
Cu genele întoarse înspre dor.
Angelica Ioanovici
Poveștile
ce nu se spun,
Stau
resemnate și frumoase,
În
pragul fiecărei case
Și niciodată nu apun.
Poveștile
care au fost,
Sunt
uneori o mângâiere,
Venin
amestecat cu miere
Și
totuși nu au niciun rost.
Mă
uit la ele și le-adun,
Sunt
niște pietre prețioase
Și
resemnate și frumoase,
Poveștile
ce nu se spun.
Angelica
Ioanovici
De-atâta
vreme nu-mi mai spui nimic,
Nici
dacă este bine sau e rău
Că-mi
este tot mai dor de chipul tău
Și
de-un cuvânt, oricât ar fi de mic.
E
iarăși toamnă plină de bolnavi
Și
iarna de pe-acum își pune mască,
S-a
șters abrupt zâmbirea omenească
Și-am
devenit plictisitori și sclavi.
Nu
întrevăd speranța nici un pic,
Ajută-mă,
să-ncerc s-o regăsesc.
Prin
toată nebunia, te iubesc
Deși
tu nici măcar nu spui nimic.
Angelica
Ioanovici
Unde
ești ? Vreau să-ți spun că mi-e dor.
Unde-i
țara ? Arată-mi pe hartă
Și
deschide, de poți înc-o poartă
Undeva
lângă-un vis sau un nor.
Unde
ești ? Amintirea e vie,
Ți-o
trimit dacă-mi dai o adresă,
Cu-o
aripă de zori și cu-o tresă,
Tu
deschide-mi o poartă și mie.
De
se-ntâmplă cumva să greșești
Înțelesul
cuvintelor, poate
Am
să-ți scriu c-un surâs despre toate,
Tu
răspunde-mi atât, unde ești ?
Angelica
Ioanovici
Din
lacrimă s-a făcut râu,
Din
dor cumplit s-a făcut seară
Și
a-nceput nespus să doară
Ca
o plecare prinsă-n frâu.
Din
lacrimă s-a făcut stea
Prin
universul de uitare
Și-o
poartă-nchisă la plecare
Așteaptă versul, undeva.
Din
lacrimă s-a făcut vis,
Un
vis neclar, îndepărtat
Și-o
umbră tristă de păcat
Rămâne
peste ce s-a scris.
Angelica
Ioanovici
