Și totuși mi-o așez în păr, aiurea,
În întunericul neșansei, foarte dens,
A-ncremenit, peste noi doi, pădurea.
Nu cred că vreodată ai să mai vii,
Iar pentru tine, nu însemn ceva,
Urăsc aceste clipe cenușii,
Ce parcă odihnesc în mintea mea.
S-au destrămat în noi singurătăți
Și veșnic este vorba de plecare,
Desperecheate, triste jumătăți,
Uitate pe un colț de așteptare.
Mari posibilități nu mai există
Și așteptarea va muri treptat,
Un gând răzleț, pustiu, încă insistă
Cu visul lui de murg înaripat.
din volumul Grajduri albastre
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu