Erată

Știu, am gestionat foarte prost

Așa-zisa iubire de toamnă,

Ce cu riduri în plus ne înseamnă

Și sunt ani risipiți fără rost.

Egoismul aproape defunct

Stă lipit de-un minut acromatic,

Ce ascunde ceva sistematic,

Îl zărim, dar e numai un punct.

Și cum toate în viață-au un cost,

Jumătate din scări se dărâmă,

Din poveste-a rămas o fărâmă,

Știu, am gestionat foate prost.

Angelica Ioanovici

Prin noapte

Se surpă prin versuri palate,

Tristeți rătăcesc în pustiu

Ce parc-au mai fost și le știu,

Iar porți sunt cu noapte legate.

Când azi se transformă în ieri,

Se face prin timp o cărare,

Iubiri se prefac în plecare

Și plâng, nu se duc nicăieri.

Distanțe rămân pironite

Pe soclul poveștilor, care

Se-ntorc înspre noi cu mirare

Prin noaptea cu haine cernite.

Angelica Ioanovici

Până la tine

Până la tine e-o lume și-un munte,
Pe care le-aș trece zburând într-o zi,
Prin vara sedusă de verbu-a iubi,
Prin vara ce-ntinde o singură punte.

Până la tine e-un gând alarmant
Ce-mi seamănă azi cu o simplă idilă,
Un vers așezat necinstit pe o filă,
Un foc reaprins pâlpâind deformant.

Trăim undeva în vieți paralele
Iar mâinile noastre nu pot să se-atingă,
Le-ntindem prin flăcări ce stau să se stingă,
Prin flori agățate de versuri din stele.

Se nasc întrebări cu răspunsuri puține
Și vara se scurge prin noi foarte lent,
Poemele mele sunt doar un fragment
Din drumul neclar ce duce spre tine.

Angelica Ioanovici

Din când în când

Din când în când voi scrie-un vers,
Nu mă-ntreba de unde vine,
E un trecut aproape șters,
Ce încă mai trăiește-n mine.

Din când în când mă uit la ceas,
Dar ore parcă sunt puține,
Un dor neclar a mai rămas,
Desigur, știu, nu se cuvine.

Din când în când mă mai privești,
Îți par aceeași, neschimbată,
Probabil încă mă iubești,
Sau poate n-a fost niciodată.

Ne îmbătăm cu înc-un vers,
Adus de vară peste rând,
Se face pace-n univers,
Ești lumea mea din când în când.

Angelica Ioanovici

Cetatea ultimilor fluturi

Ne-am regăsit fundamental,
Dar ca de-un vis trecut te scuturi,
Cetatea ultimilor fluturi
Va fi coperta de final.

Întind o mână peste timp,
E doar un gând la întâmplare,
O primăvară oarecare,
Săgeți de flori prin anotimp.

Un vers repus peste lumină
Ne răscolește și repetă
O simfonie indiscretă,
Ce doar iubirii se închină.

Și încă te mai simt alături
Printre secunde aruncate,
Eternități nevinovate,
Cetatea ultimilor fluturi.

Angelica Ioanovici

Ultima seară la Paris

Era ultima seară la Paris,
O regăsesc și astăzi în reviste
Și a rămas ca un penibil vis,
Aproape că-mi doream să nu existe.

Pe malul Senei se topeau iluzii
În vântul zbuciumat de primăvară,
Iar între noi se stabileau confuzii
Și făr-de sensuri nu-ncetau s-apară.

Pe bulevarde se plimbau mulțimi,
Imagini oarecum întunecoase,
Tristețea s-a ivit din înălțimi
Pândindu-ne ascunsă printre case.

Era april, se desprimăvărase
Orașul îmi părea ca un abis, 
Iubirea pe o altă stea plecase.
Era ultima seară la Paris.

Angelica Ioanovici

Odată, un curcubeu

Odată mi-ai trimis un curcubeu,
Era, țin minte, într-o zi de vară
Și parcă se grăbea timid să ceară
Un vers pe care îl știam doar eu.

Plouase mult prea mult în vara-aceea
Și gândurile se-necau în ape,
Un curcubeu a reușit să scape,
Pe-un pod de dor în toată odiseea.

Culori se oglindeau în versul meu
Și dănțuiau nebunele cuvinte,
Părea un vis de-aducere aminte,
Iubirea ta era un curcubeu.

Un câmp de flori se legăna mereu,
A încercat uitarea să mi-l fure
Prin calendare cu neliniști dure,
Odată mi-ai trimis un curcubeu.

Angelica Ioanovici

În așteptare

În așteptarea mea cu ziduri groase
Și cu lozinci de brumă scuturată,
S-a redeschis o poartă dintr-o dată,
Iar vechi distanțe au plecat nervoase.

Era un soare-albastru în pădure,
Lumina dănțuia ca o ispită
Și așteptarea neîmprejmuită
Uita încet de țintele obscure,

S-au destrămat pretenții vanitoase
Ștergându-se c-un vers false poteci,
Rănite depărtări din clipe reci,
În așteptarea mea cu ziduri groase.

Angelica Ioanovici