Te regăsesc în suplimente de revistă
Iar ochii tăi îmi tot zâmbesc de acolo,
Trei versuri așezate, recitite solo,
Doar litera parcă-i la fel de tristă.
Te regăsesc în suplimente de ziare,
Pari încă tânăr, dar puțin blegit
Și încă-mi reproșezi că te-am iubit
Și încă spui cuvinte foarte rare.
Te regăsesc în suplimentele mărunte,
De acolo știu ce faci și cum o duci,
Acolo te ascunzi printre năluci,
De acolo desenezi pe cer cuvinte.
Te-am regăsit și te citesc ușor,
În mintea mea exiști, dar ești departe,
Ești rătăcit prin filele de carte
Și încă-mi ești un supliment de dor.
Din volumul Moneda spre vise
Sunt între noi principii încălcate
Și sunt uitate articole de legi,
Orgolii fără rost, nemăsurate
Și ne-amăgim așa de luni întregi.
E între noi o mare de minciună,
Jurăm ca într-o zi s-o limpezim
Și să dispară dragostea păgână,
Din plânsu-acesta mut să ne trezim.
Sunt între noi păreri amestecate,
Nimica nu e simplu și precis,
Sunt hotărâri - monede aruncate
Peste o lume ștearsă de un vis.
Sunt între noi victorii programate
Apoi retrase fiindcă vezi, mințim,
Rămân promisiuni neonorate
Și tot mai des uităm că ne iubim.
E între noi și ură și iubire
Sau nu știu cum să îi mai zic,
Dacă te uiți e o nelegiuire
Și totuși încă n-am decis nimic.
Din volumul Moneda spre vise
E o mlaștină adâncă din care
Mă zbat inutil să tot ies,
Mai fac a mia-ncercare,
Iluzii neclare se țes.
Pe pământul acesta din mine,
Nici visele nu au nici un rod,
Mă scufund în adâncuri, mai bine
Să fiu un picior de la pod.
În hârtoapa aceasta amară
Nu cred să găsesc un ceva,
Nu cred să existe vreo scară,
Să pot până la tine urca.
În mlaștina aceasta murdară
Mă zbat între rău și mai rău,
Dar sper o minune s-apară,
Să pătrundă lumina în hău.
Din volumul Moneda spre vise
Dar domnule, ți-am scris mai multe versuri,
N-am îndrăznit nicicând să le postez,
Deși poate aveau cumva răspunsuri
La lumea ce încerc s-o inventez.
Dar domnule, nu mai ești la fereastră,
Nu-ți place nici cum cânt și nici cum scriu,
Poema mea e poate prea albastră
Și toate sună-a gol și a pustiu.
Dar domnule, visez să fie soare,
Să ne plimbăm hai-hui prin poezii,
Să nu mai fie pe pământ ninsoare,
Tu doar speranța mea de rai să fii.
E poate prea târziu să mai scriu asta,
De unde-atâta cald și-atâta soare?
Totuși nu cred, ”delete” să fie tasta,
Speranța, domnule, nicicând nu moare.
Din volumul Moneda spre vise
Vei scrie în curând o poezie
Pe margine de vis tulburător,
Va face parte dintr-o terapie
Reanimând cumva cuvântul dor.
Vei scrie în curând trei versuri triste
Pe-o muzică prea lentă și bizară
Și cred că nimeni nu o să insiste
Să le reciți pentru a doua oară.
Vei publica o carte cu poeme
Nepotrivite pentr-un gânditor,
Ce vor ieși din reguli și din scheme,
Dar vor clădi o patimă de zbor.
Vor fi banalități printre cuvinte,
Nu are rost să îți explic acum
Când toate-s cunoscute dinainte,
De fapt, nu cunoscute ci de fum.
Vei scrie în curând o poezie rece,
De care nimeni nu-și va aminti
Și se vor duce anii și vor trece,
Cu toate astea, eu te voi iubi.
Din volumul Moneda spre vise
În grajdurile acestea din cer
Caii sunt vise aproape visate,
Încerc să te caut, încerc să mai sper
Că zborul cu tine încă se poate.
Soluții-s puține și toate s-au frânt
Cu nori revărsați în șoproane,
Nu pot fi aduse aici pe pământ,
Mânjii de dor parcă plâng în icoane.
Aici se răstoarnă basme și curg,
Se zbat și se sparg curat și rapid,
Plănuind cumva cu nesaț un amurg
Când ușa spre ele încerc s-o deschid.
Și ieslele toate sunt parcă de frig,
Nu pot să-nțeleg, dar iar am sosit
Și iarăși te chem, și iarăși te strig
Și plânsul din mine se-nchină sleit.
E un grajd albastru, grajdul din cer,
Sunt cai obosiți ce nu sar din rând,
Alunec spre ei, dar ei parcă pier
Și parcă se roagă să moară plângând.
La grajduri de nori, nu știu de ce vin,
Iubirea e moartă chiar de-aș găsi-o,
În cupe albastre e numai venin
Și caii-n galop cântă același adio.
Din volumul Moneda spre vise
De azi voi pune lacăt pe durere,
De azi voi pune lacăt pe tristeți,
Nu-l voi deschide, orișicât ai cere,
Vor sta închise pentru șapte vieți.
Tu nu căuta, că nu există cheie
Și ea e aruncată peste ape,
Trei lacrimi scapără ca o scânteie,
Degeaba însă, nu mai pot să scape.
De azi voi pune lacăt pe speranță
Și va rămâne numai în trecut,
Aceasta este ultima instanță,
Verdictul ei e-atâta de acut.
Și lacăt am să pun pe îndoială,
Totul va fi firește, foarte cert,
Voi inventa, pe loc, altă croială
Și compromisul nu are insert.
Zadarnic bați la aceste porți închise,
Degeaba le încerci măcar în treacăt,
Poemele rămân oricum nescrise
Fiindcă și ele au de-acuma lacăt.
Din volumul Moneda spre vise
Iubirea ca pe o diademă de tantal
O ținem printre amintiri ascunsă,
O mai luăm cu noi, la câte-un bal,
E mult prea tristă și aproape stinsă.
Iubirea ca o diademă de tantal
E rătăcită undeva în tine,
Seducătoare, cu parfum oriental,
Are ceva ce încă te reține.
Iubirea ca o diademă de tantal
Îți dă un fel de siguranță,
Nu are-n ea nici urmă de banal
Și are sigur multă importanță.
Iubirea de tantal din niciodată,
E încrustată doar cu pietre rare,
Ai vrea să fie simplă, doar o dată,
Un vis din altă lume, azi, îți pare.
Vei presupune deci, că nu se poate
Că amintirile au un ceva letal,
Speranțele-au murit aproape toate,
Iubirea-i doar o diademă de tantal.
Din volumul Moneda spre vise
Deodată se termină toate
Dintr-o vorbă sau dintr-o prostie
Și brusc nimic nu se poate,
Și brusc nimic nu se știe.
Deodată revine înghețul
Deși este cald și e bine
Și poate acesta e prețul
Plătit pentru gândul la tine.
Deodată nimic nu-i firesc
Și timpul, uitarea-și ascute,
Degeaba îți spun te iubesc,
Nu pare acum să ajute.
Deodată te simt că ți-e teamă
De nu știu ce reguli tâmpite
Și parcă rescriem o dramă
Cu roluri prea mici, obosite.
Deodată se sfarmă și luna
Și cade din cer cu bucata,
La ranguri de cinste-i minciuna,
Da, poate că asta e plata.
Din volumul Moneda spre vise
Vor trece ani și amintiri secrete
Ca pe o tablă mă vor scrijeli,
Voi încerca s-o șterg cu un burete
Și-am să conjug stâlcit verbul a fi.
Vor trece ani cu plânsetele toate
Și întristările mă vor albi
Și-abia atunci voi recunoaște poate,
Ce complicat e verbul a iubi.
Vor trece ani și viața îmi va trece,
La moarte toți avem mari datorii
Și amintirile secrete or să plece,
Am să le dau anticipat și doctorii.
Vor trece ani și poate că uitarea
În mintea mea, încet s-o cuibări,
Va șterge în final și disperarea
Și cât de trist e verbul a iubi.
Vor trece ani, dacă vor fi de unde
Că nu știu cât mai pot răzbi,
Câte dureri oare mai pot ascunde,
Dar ce duios e totuși a iubi.
Din volumul Moneda spre vise
Mi se pare un moft, mi se pare un vis
Să-ți cer să rămâi, să rămâi lângă mine,
Este doar un poem ce așteaptă nescris,
Este doar un blestem ce s-a stins de la sine.
Am plecat, ai plecat, nu venim înapoi,
Ne-am luat precauții, n-am lăsat îndoieli,
E un gol tot mai mare strecurat între noi,
E un sunet prea straniu, cu puțini decibeli.
Ai ajuns, am ajuns într-o lume netoată,
Ne privim ca și cum nici n-am fost pe pământ,
Ne-a învins, ne-a strivit a timpului roată,
Te zăresc, ești străin, dar eu nici nu mai sunt.
Mi se pare un moft de femeie trecută,
Să te rog să rămâi, să mai stai doar un pic,
Îți ofer de pe geam doar un ceai de cucută
Și te-ndemn să plutim spre un mare nimic.
Mă alungi, te alung ca și cum ne-am cunoaște,
Tu ești plin de orgolii, poate prea complicat
Iar pe mine, tu știi, controversa mă paște
Așadar, e mai bine că m-am dus, c-am plecat.
Din volumul Moneda spre vise
Ignoranți și bizari, și prea goi
Mai căutăm într-un mod infantil
Ce a rămas din iubirea în doi,
Prea târziu, indecent, inutil.
Suntem singuri, e trist și e greu,
Viitorul ne rânjește ostil,
Nu suntem, nu ești tu, nu sunt eu,
E un drum înfundat, inutil.
Din trecut recitim câte-un vers,
E stupid, dezlânat, fără stil,
Compromisul din el este șters,
Ne-am pierdut printre ani inutil.
Suntem veșnic în același coșmar,
Regăsim amintiri cu trotil,
Necinstit explicăm în zadar,
Am trăit incomplet, inutil.
Decimați, cu un ultim efort,
Cu iubiri și cu vieți paralele,
Părăsim chiar și ultimul fort
Construit aberant printre stele.
Melancolic retrăim câte-un vis,
Dar și el e cumva volatil,
Ne trezim în același abis
Nesfârșit, înnegrit, inutil.
Decolăm de pe piste murdare,
Încercăm, însă pare umil,
Nefiresc este tot ce răsare,
Între noi totul e inutil.
Din volumul Moneda spre vise
Cu poezii, aș vrea să fiu o carte,
La biblioteci să mergi să mă găsești,
Să ne iubim senin până la moarte
Și toate poeziile să le citești.
Aș vrea să fii un necitit roman,
Pe un raft să te-ntâlnesc întâmplător,
Din mii de cărți dintr-un morman,
Tu să m-alinți zâmbind ispititor.
Două cărți să fim în biblioteci,
Îngălbenite și pline de praf,
Să ne iubim, iubim în veci
Și pe coperți să n-avem autograf.
Romane de amor aș vrea să fim
Și nici un om să nu ne ia acasă,
Noi doar în biblioteci să ne iubim,
Să ne-așezăm timid pe la vreo masă.
Aș vrea să fii o carte de povești
Cu feți-frumoși și cosânzene,
Să nu te-ntreb nici cine ești
Și veșnicii cuminți să ai pe gene.
Aș vrea să fii o carte de pictură,
Să treacă secole cumva firesc
Și să trăim în sala de lectură,
Noi, două cărți ce poate se iubesc.
Angelica Ioanovici
Din volumul Moneda spre vise
Despre iubire ți-aș mai scrie poate
În fiecare zi cu primăveri din flori
Și versurile le-aș ghici pe toate,
Le-aș repeta de zeci de mii de ori.
Despre iubire sigur se vor scrie
Și muzici și frumoase poezii
Și ani vor trece înc-o mie
Dar inimile veșnic vor iubi.
Azi voi deschide largi sertare
Cu albastre, calde amintiri,
Puteți să m-acuzați de dezertare,
Puteți s-amenințați cu cotropiri.
Iubirile ascunse-n depărtare,
Încercănate trist în despărțiri
Cerșind numai puțină îndurare,
Vor invada canalele de știri.
Triste iubiri vremelnic sigilate
Pentru o cauză oarecare
Hai să furăm speranțele, pe toate
Să le-ngropăm în neuitare.
Despre iubire voi cânta pe lună,
În nopțile senine de april'
Și vom dansa iar împreună
Cu pași prea repezi pentru un cadril.
Angelica Ioanovici
