N-am îndrăznit nicicând să le postez,
Deși poate aveau cumva răspunsuri
La lumea ce încerc s-o inventez.
Dar domnule, nu mai ești la fereastră,
Nu-ți place nici cum cânt și nici cum scriu,
Poema mea e poate prea albastră
Și toate sună-a gol și a pustiu.
Dar domnule, visez să fie soare,
Să ne plimbăm hai-hui prin poezii,
Să nu mai fie pe pământ ninsoare,
Tu doar speranța mea de rai să fii.
E poate prea târziu să mai scriu asta,
De unde-atâta cald și-atâta soare?
Totuși nu cred, ”delete” să fie tasta,
Speranța, domnule, nicicând nu moare.
Din volumul Moneda spre vise
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu