Plouase mult în primăvara-aceea
Și vântul delira ca un dement,
Iar între noi se-nfiripa ideea,
Că practic nu mai suntem în prezent.
Trăiam cumva într-un trecut aparte,
Deși-l catalogam drept viitor,
Erau doar cioburi de iubire sparte
Și răni ce rămâneau în locul lor.
Pe rafturile lumii, încurcată,
Zâmbea fără de noimă Casiopeea,
Spre un trecut ce n-a fost niciodată,
Plouase mult în primăvara-aceea.
Angelica Ioanovici
Deschide-mi o poartă oricât de banală
Spre noaptea ce urcă prin flori de gutui,
Să pară un cântec șoptit nimănui,
Un dor alungat din lumea reală.
Și ia-mă de mână, și du-mă oriunde,
Departe de clipa ce stă fumurie
Și judecă strâmb ceva ce nu știe,
O stea căzătoare în noi se ascunde.
De-o vreme uitarea începe să-mpartă
Cenușă albastră prin munții de vid
Și basmul se șterge sticlos și stupid,
Prin flori de gutui deschide-mi o poartă.
Angelica Ioanovici
Mult prea departe este dimineața
În care ne vorbeam doar din priviri,
A mai rămas un văl de amintiri
Ce întețește și mai tare ceața.
Secătuite vaduri de tristețe
Se mai rostogolesc din când în când
Și mă întreabă uneori plângând,
Despre iubiri ce-aduc a injustețe.
Perdelele de ceață neatente
Acoperă iluzii fără formă
Într-o tăcere stinsă și diformă,
Iar timpul mârâie „festina lente”.
Angelica Ioanovici
În lumea cu toate-ale sale
Și bune, și rele-adunate,
Iubirea e singura cale,
Iar flacăra ei libertate.
Că sunt maladii complicate
Și zile scârbite ce zac,
Sunt stânci care pot fi mutate,
Iubirea e singurul leac.
Alegerea ne aparține,
Să ștergem din clipe banale,
Spre maluri cu apele line
Iubirea e singura cale.
Se-ntâmplă să pierdem cuvinte,
Să fie doar ceață și scrum,
De sunt pe pământ lucruri sfinte
Iubirea e singurul drum.
Angelica Ioanovici
În bagajul de mână am tot,
Un nonsens insipid și-o speranță,
Un verdict pronunțat de instanță,
Dar să șterg calendare nu pot.
Avionul m-așteaptă buimac,
Destinații și-o ultimă rută
Și tabele ce par o derută
Mă întreabă uimite ce fac.
E o navă, dar fără pilot,
Echipajul rămâne la sol,
Voi pluti aiuristic în gol,
În bagajul de mână am tot.
Prin tunel se aud explicit,
Rămășițe ce țin de orgoliu,
Dintr-un basm de-un senin iluzoriu
Și convingeri, și-un drum rătăcit.
Zăbovesc umilințele până
Se deșteaptă în mine-un jăratic
Și mă arde, și plânge sălbatic.
E o viață-n bagajul de mână.
Angelica Ioanovici
Știam că-ntr-o zi o să treci,
Mizând pe ceva ce-a rămas
Și-ai să faci un ambiguu popas,
În prudența secretelor reci.
Știam că-ntr-o zi ai să-mi spui
De întoarceri prin fum de țigară,
O poveste ce-a fost într-o vară,
Ai zărit-o, ai visat-o, dar nu-i.
Știam că-ntr-o zi ai să-mi ceri,
Cu un zâmbet aproape penibil,
Printr-un gest într-un fel corigibil,
Să rescriem poema de ieri.
Au fost ani cu privirile seci,
Așteptând să se facă lumină
Și-o tăcere aproape deplină,
Știam că-ntr-o zi ai să pleci.
Angelica Ioanovici
În nopți senine uneori,
Aprind o candelă în mine
Și-n amintirile puține
Ca un pumnal încă mă dori.
A fost cândva un vis nebun
Înveșmântat în tinerețe,
Cu aripi albe de blândețe,
Sunt aimintiri ce nu apun.
În nopți senine uneori,
Aprind o candelă albastră
Și te aștept la o fereastră
Deschisă dincolo de nori.
Acum prin anotimpul bont,
Ce seamănă cu un eșec,
Am hotărât încet să plec
Spre destrămatul orizont.
Se mai întâmplă să cobori,
Să mă oprești din prăbușire
Cu o poemă de iubire,
În nopți senine, uneori.
Angelica Ioanovici
Avea un gust ciudat iubirea ta,
Cu iz desprins din câmpuri de lavandă,
Iar clipele păreau o sarabandă
Și nu veneau decât pentru-a pleca.
Avea un sens de dor privirea ta,
Mă-nvăluia cu neguri de iubire,
Un gând neclar, aproape despărțire
Și-a pus amprenta-nainte de-a zbura.
Trecut-au veri, neînsemnând ceva,
Iar timpul râde-acum ca un smintit,
Sunt amintiri lipite de sfârșit,
Avea un gust de flori iubirea ta.
Angelica Ioanovici
Tu, picătura mea de soare
Dintr-o poveste-ndepărtată,
Te regăsesc imaculată
În așteptarea care doare.
Tu, picătura mea târzie
Și îngropată în tăcere,
Prin gândul ca o adiere
Încă mai treci prin poezie.
Sunt amintiri ce se repetă
În intervalele de dor,
Cu un parfum nemuritor,
Baladă tristă și discretă.
Încă te chem, dar nu mai sper
S-a-nchis încet câte o fereastră,
E în amurg povestea noastră,
Tu, picătura mea de cer.
Ani au rămas puțini în caier
Și vară a rămas puțină
Într-o nesigură lumină,
Tu, picătura mea de aer.
Angelica Ioanovici
Ne-am rătăcit pe undeva
Printr-o iubire incompletă,
O inutilă amuletă
La gâtul unui colț de stea.
Probabil se va pune punct
În cursa contra-cronometru
Și-un drum ce se voia terestru
E-aripa unui vis defunct.
N-am fost nicicând marionetă
Și asta poate nu-ți plăcea,
În ochii tăi se prăbușea
Încă o vară desuetă.
A fost o miză la ruletă,
Posibil una oarecare,
Ce pâlpâia seducătoare
Într-o iubire incompletă.
Angelica Ioanovici
E rândul tău să faci înc-o mutare,
Când hățurile vieții au slăbit
E doar halucinant că te-am iubit
Și timpul se scufundă-n așteptare.
Banalități se plimbă printre rânduri
Și tot ce fac e numai din rutină,
Singurătăți prelinse parcă-n vină,
Chiar mai departe, dincolo de gânduri.
E rândul tău să-mprăștii în cuvinte,
Neliniștea ca un acord de pace,
În care karma zilei se complace,
Stupid îngenuncheată dinainte.
E rândul tău la pasul fulgurant,
Să redescoperi într-o zi ce fac,
Prin versul stins, nesigur și opac
Și totuși taci, aproape dezarmant.
Angelica Ioanovici
Această dimineață va pleca
În pas amețitor de sarabandă,
Ca un nonsens pierdut prin contrabandă
Și peste-un timp nu vei mai știi de ea.
Această dimineață va pluti
Pe-o pagină cumva introductivă
Din poezii uitate în derivă
Și că a fost nu îți vei aminti.
Vor înceta și vijelii și ploi,
Seducătoare, tristă sarabandă
O cenzurată și uitată bandă
Prin care am trecut cândva și noi.
Nu știu dacă va însemna ceva,
Cuvintele peste o vreme mor,
Dar va rămâne un parfum de dor
În dumineața care va pleca.
Angelica Ioanovici
imagine free net
Să te tot plâng, am obosit de-o vreme,
Cuvintele nu par să aibă rost,
Prea bine nici nu înțeleg ce-a fost,
Erai singurătatea din poeme.
Mă tot izbeam de tine ca de-un zid,
Iar lucru-acesta îmi părea firesc,
Dar dacă stau acum să deslușesc,
Era un început de vis stupid.
Să tot deschid ferestre către soare,
Când întunericul e-aproape evident,
Reformulată mască de prezent,
Prin dimineața care totuși moare.
De-o vreme-am obosit să te tot strig
Și timpul se declară un perdant,
Singurătate-ascunsă în flagrant,
Prin dimineața îmbrăcată-n frig.
Angelica Ioanovici
Ar fi putut să fie o idilă,
Dar a rămas un număr în agendă
Scris neglijent pe o banală filă,
Omis de bună voie din legendă.
Ar fi putut să fie o poveste,
Dar oarecum finalul se suspendă
Și nu-nțelegem cum și cât mai este
Din actele cu vise în arendă.
Ar fi putut să fie o baladă
S-o auzim prin univers cântată,
Dar parcă s-a închis o acoladă
Și toate au rămas spre niciodată.
A început o ploaie de motive
Și niciodată nimeni n-o să știe,
Dacă erau sau nu alternative
Dacă putea sau nu putea să fie.
Angelica Ioanovici
Călătoream prin nu știu ce ținut,
Te căutam cu mâini înfrigurate,
Nedeslușind nimic din-realitate,
Prin munți de amintiri ce s-au pierdut.
Călătoream departe de prezent
Într-o opacă și lividă sferă,
Recontrolând o clipă efemeră,
Fără-ntrebări și fără vreun accent.
Călătoream, dar nu aveam valiză,
Încet se deschideau doar niște trape,
Singurătatea se căznea să scape,
Penibilă și arogantă criză.
Deodată două aripi mi-au crescut
Zburam peste grădini de portocali
Și peste oameni triști și punctuali.
Călătoream prin nu știu ce ținut.
Angelica Ioanovici
.jpg)
