Cuvintele nu par să aibă rost,
Prea bine nici nu înțeleg ce-a fost,
Erai singurătatea din poeme.
Mă tot izbeam de tine ca de-un zid,
Iar lucru-acesta îmi părea firesc,
Dar dacă stau acum să deslușesc,
Era un început de vis stupid.
Să tot deschid ferestre către soare,
Când întunericul e-aproape evident,
Reformulată mască de prezent,
Prin dimineața care totuși moare.
De-o vreme-am obosit să te tot strig
Și timpul se declară un perdant,
Singurătate-ascunsă în flagrant,
Prin dimineața îmbrăcată-n frig.
Angelica Ioanovici
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu