Și vântul delira ca un dement,
Iar între noi se-nfiripa ideea,
Că practic nu mai suntem în prezent.
Trăiam cumva într-un trecut aparte,
Deși-l catalogam drept viitor,
Erau doar cioburi de iubire sparte
Și răni ce rămâneau în locul lor.
Pe rafturile lumii, încurcată,
Zâmbea fără de noimă Casiopeea,
Spre un trecut ce n-a fost niciodată,
Plouase mult în primăvara-aceea.
Angelica Ioanovici
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu