S-o agățăm pe neștiute strasuri,
La cumpăna iluziei din ceasuri,
Să ne-mbătăm de dor, fără motiv.
Să știu că e un gând care începe
Cu liniștea din ochii tăi senini,
Prin care au trecut nespuse vini,
Redefinite ca imense stepe.
Poate găsim un vers explicativ,
Pe drumul ce aleargă către casă
Și din nădejdea lui pretențioasă,
Să luăm iubirea ca pe-un pandantiv.
Să îmbrăcăm iubirea de prezent
Cu indecise margini în destin,
Care întârzie, dar totuși vin,
Să luăm iubirea ca pe-un testament.
Angelica Ioanovici
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu