Ne tot stresăm şi nu găsim cuvinte
Şi viaţa-i goală, parcă răsturnată,
Tot hârâie ceva la noi în minte.
Şi trece peste noi un timp închis
În adevăruri ce spre seară seacă,
Plutim bezmetic parcă într-un vis,
Orice nădejde sângeră şi pleacă.
Suntem atât de singuri uneori,
Încât secunda pare veşnicie,
Nu mai vedem nici geana prinsă-n zori
Şi tot ce-a fost, pare să nu mai fie.
Sunt stele care pasc pe pajiştea din ceruri,
Dar chiar şi ele sunt un izvor de plâns,
Se-abate peste noi o mlaştină de geruri
Şi umbre-ntunecate la poartă ni s-au strâns.
În amintiri nici nu mai sunt imagini,
Vin ape-nvolburate să treacă peste diguri,
Nimic nu se zăreşte, mijind dintre paragini,
Încă suntem, dar totuşi cât de singuri.
din volumul Moneda spre vise
ed. Sfântul Ierarh Nicolae (aprilie 2014)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu