Vine toamna cu zile de-aramă
Și coboară încet niște trepte,
Un vis de iubire s-aștepte
Sau doar un final dintr-o dramă.
Se bisează-o poveste bizară,
Undeva e-o cortină lăsată
Ce nicicând nu va fi ridicată,
E o zi necinstit de amară.
Vine toamna, o simt cum s-așează
Peste ore pictate în gri
Încercând inutil a zâmbi
Într-un colț destrămat de amiază.
Vine toamna-ngânând o cântare,
Fără sens, după câte-mi dau seama
Și rugină se pune în gama
Ce rescrie aceeași plecare.
Angelica Ioanovici
Tăcerile sunt complicate unde
Ce stăpânesc atent niște imperii,
Ele ascund ce nu se poate-ascunde,
Rămân totuși însemnele durerii.
Pe undeva, prin seara-ntunecoasă
Cuvintele de jar parcă tăcură,
Nemaicontând ce destrămare lasă
În vise care dor ca o fractură.
Tăcerile s-au îmbrăcat hoțește
În rochii de dantelă parfumată
Și-un nor stupid de fum parcă plutește
Peste povești ce scânteiau odată.
Știu, uneori nu mai găsim cuvinte,
Vocabularul este limitat,
Ar trebui totuși căutate-n minte
Răspunsuri care încă n-au clacat.
Tăcerile sunt uneori degeaba,
Se cuibăresc definitiv în scris
Și împrumută instinctiv din graba
Călătoriilor ce nu mai au permis.
Angelica Ioanovici
A trebuit să vină-o seară
În care nu puteam răspunde
La întrebările absurde
Și vraja a-nceput să piară.
A trebuit să trec încet
Peste o listă, la-ntâmplare
Cu două semne de-ntrebare
Puse-n tabloul incomplet.
Era un iz de destrămare,
Un vis ascuns într-o tanagră
Descoperită-n seara neagră
Ce clipocea ca o uitare.
Și m-am trezit la un declic,
Un foșnet plâns trecea pe stradă,
Părea o pasăre de pradă,
Era speranța spre nimic.
Angelica Ioanovici
Într-o lume cu iubiri nedeclarate
Ce aşteaptă fumegând într-o rezervă,
E o chemare sigilată care bate,
Doar o ştii, dar nici nu se observă.
Revărsăm umilitor aceleaşi lacrimi
Şi-ascundem înţelesul din cuvinte,
Înghiţim stupid aceleaşi patimi,
În final nu le mai ţinem minte.
Le-am închis cândva, în siguranţă,
Erau prea triste și probabil lente,
Într-un târziu le punem în balanţă,
Rămân definitiv adiacente.
N-au cum să joace rolul principal,
O linişte cumplită se frânge şi se zbate
Şi din uitare le-am fabricat un voal
Cu care le ascundem în trecut pe toate.
Nu căuta că nu există nişe,
Vor dispărea aproape fatalmente,
Nu le găseşti înscrise pe afişe,
Sunt doar sclipiri cumva adiacente.
În vaduri triste, visele se sfarmă,
Sunt numai ploi de lacrimi azi prezente
Şi e târziu, şi iarăşi este toamnă
Desprinsă din iubiri adiacente.
din volumul Moneda spre vise
Ed.Sfântul Ierarh Nicolae aprilie 2014
Despre iubire ți-aș mai spune ție
În fiecare seară din povești
Și aș zidi cuvinte-n poezie
Pe care numai tu să le găsești.
Despre iubire se vor scrie multe
Deși încă pe-atâtea s-au mai scris
Și ea, iubirea, va veni s-asculte
Punând speranță-n fiecare vis.
Despre iubire-au susurat izvoare
Prin codrii despletiți peste un nor
Cântând lumina ei nepieritoare
Și înțelesul veșnicului dor.
Despre iubire ți-aș mai scrie, poate
În orice zi cu primăveri din flori
Și versurile le-aș ghici pe toate,
Le-aș repeta de zeci de mii de ori.
Angelica Ioanovici
Spectacolul s-a terminat de mult,
Pot să se tragă linii foarte groase,
Cortinele de fum pot să se lase
C-un foșnet ce de-o vreme îl ascult.
Că am jucat și roluri principale
Deși eram cumva, necunoscută
Iar unii mă credeau aproape mută,
Au fost păreri întrucâtva reale.
Acum când știu că timpu-a suprimat
Vocabularul cu cuvinte-alese
Și l-a încolăcit în niște trese,
Îmi pare înțelept că am plecat.
Spectacolul, în fine, s-a jucat,
Luminile, pe rând, s-au stins în sală,
Cred că am fost acolo din greșeală
Iar tu, de fapt, n-ai fost adevărat.
Dezbrac încet speranța ca pe-o haină
Iar sensurile toate au murit
Schițând un gest cumva nedefinit
Din garderoba unui colț de taină.
Afară e o noapte oarecare,
Indiferența ei aproape-o știu,
E copiată dintr-un vis târziu
Și uneori îi spunem scurt,uitare.
Angelica Ioanovici
Dar domnule, vă rog să mă scuzați
Că iarăși am să scriu de dumneavoastră
Și voi amesteca succint același zaț
În care s-a ascuns povestea noastră.
Dar domnule, ți-am scris cândva o carte,
Sunt numai încercări de poezii,
În ele vei găsi o mică parte
Din tot ce-aș fi dorit poate să fii.
Dar domnule, știu că n-am nicio șansă,
Desigur, sunt blocate niște căi
Iar toamna-n sine pare a fi în transă
Și sunt doar o străină-n ochii tăi.
Căci domnule se schimbă anotimpuri
Cu o viteză practic uimitoare,
Plecările sunt de mai multe tipuri,
A ta aduce mult a dezertare.
Să nu-ți mai scriu ar fi acuma cazul,
E chiar util și foarte necesar,
Să prelungesc la infinit răgazul
De liniște, de nepăsare, dar...
Angelica Ioanovici
Îți va părea din „niciodată”
Să mă citești din când în când,
Așa de parc-aș fi un rând
Dintr-o poveste-adevărată.
Îți vor părea, poate uzate
Aceste dimineți în care
Răsar doar semne de-ntrebare,
Așa c-ai să le faci uitate.
Îți vor părea din „nu se poate”
Mult prea bizarele cerințe
Cu-omiterea unor sentințe
Prea reci și foarte complicate.
Îți va părea de nerostit
Cuvântul preschimbat în soare
Pus într-o frază oarecare
Readmițând că m-ai iubit.
Îți va părea din „prea târziu”
Să inventăm o întâmplare,
Spre marginile de uitare
Pe unde-am îndrăznit să fiu.
Îți va părea firesc să fii
Neclara mea eternitate,
Un vis pierdut pe jumătate
Și vei rosti doar „ c`est la vie ”.
din volumul Grajduri albastre
Printre cuvinte goale se-ntinde câte o pustă,
Nu e nevoie acolo, să construieşti un pod,
E o cale spre neşansa umilitor de-ngustă
Şi este imposibil să mai desfaci vreun nod.
Doar toamna mai rămâne aşa ca un contur,
Sunt frunze aşezate pe versul fără marcă,
E numai negăsire rătăcitoare-n jur,
Un adevăr ambiguu îngălbeneşte parcă.
Azi totul se revoltă, dar este cam confuz,
De pacea poeziei, nici nu-mi aduc aminte,
Sunt nostalgii ascunse în văz şi în auz,
E toamnă infinită, e toamna din cuvinte.
din volumul Moneda spre vise
Ed.Sfântul Ierarh Nicolae apr.2014
Într-un oraş atât de mare şi ciudat
În care nu aştept iubiri originale,
Voi ignora că totul s-a-ncheiat
Şi vreau să fiu în gândurile tale.
E atât de frig şi nu-mi place deloc,
Sunt doar dezamăgiri fundamentale,
Aş vrea să stau cu tine lângă foc,
Să rătăcesc prin gândurile tale.
Chiar poeziile, azi mi se par uzate,
Greşelile oricum monumentale,
Mă mai pândesc dinspre singurătate,
Aş vrea să fug în gândurile tale.
E atâta toamnă strecurată-n noi
Şi vântul, cu porniri demenţiale,
Tristeţi amare sunt agăţate-n ploi,
Aş vrea să dorm în gândurile tale.
din volumul Moneda spre vise
Ed.Sfântul Ierarh Nicolae apr.2014
Să îmi mai scrii, să îți mai scriu,
Nu are vreo însemnătate,
Se pare că le-am zis pe toate,
Se pare că e prea târziu.
Să îți mai spun ceva concret
Se va numi banalitate
Și înțelesurile, poate,
Vor apărea ca un regret.
Acum dacă vorbim de coduri,
Nu au pe cine să convingă,
Luminile pot să se stingă,
Oricum nu mai există poduri.
Să îți mai scriu, să îmi mai scrii,
Să bântuim prin poezie,
Galera vieții e pustie,
Vei înțelege, într-o zi.
Din volumul Grajduri albastre
Mă bântuie trecutul, ca dintr-un ceas o umbră,
Printre cuvinte stranii, încerc să-l depăşesc,
Se-aşterne-n mine o pace ameţitor de sumbră
Şi în această clipă, nu cred că te iubesc.
Deasupra mea se-ntinde o zare diafană,
Mă simt ca o uitare, la margine de basm,
S-a şters cu totul parcă, iubirea pământeană
Şi zbuciumul haotic, din clipele de spasm.
E prea devreme poate ca să mă pierd în lume,
Singurătăţi imense în marea depărtare,
Azi sensul din cuvinte, nu are nici un nume,
La margine de basm, sunt numai o uitare.
Mai rătăceşte-n mine, doar un catarg din navă,
Ce flutură un steag dintr-un poem nescris
Şi curg încet la vale ca o răcită lavă
Deşi sunt doar uitare, la margine de vis.
din volumul Moneda spre vise
editura Sfântul Ierarh Nicolae aprilie 2014
Trăiesc de-o vreme un ceva ciudat,
Nu știu dacă și vouă vi se-ntâmplă,
Aceeași negăsire foarte simplă
Parc-a mai fost și doar s-a repetat.
Deschizi o ușă, sigur din alt veac
Și simt cum mă privești, dar nu mă vezi,
Au năvălit peste noi doi livezi
De toamnă, de-ntristare, însă tac.
Vă spun că toate acestea au mai fost,
Am mai trăit aceeași nepăsare,
Tăcerea care urlă și mă doare,
Și se căznește, și respiră prost.
Asist la viața mea în reluare
Și filmul ce rulează l-am văzut
Iar cântecul îmi sună cunoscut
Pe-alocuri fals, pe-alocuri a plecare.
Și înserarea cu neclarul ei,
Îmi pare uneori ca o rugină,
Întinsă peste pata de lumină,
Cred c-a mai fost, cred că s-a dat replay.
Din volumul Grajduri albastre
Și iată-am înțeles, într-un sfârșit
Că dragostea e practic o himeră
Pe care-o descriai cândva ca sferă,
Ciudat, chiar și ideea a murit.
Și iată-am înțeles, într-un final
Că nici măcar n-am fost o noutate,
Tu le știai, de la-nceput, pe toate,
Eram femeia, cumva, în general.
Și iată ești atât de ocupat
Cu alte cuceriri, tot efemere
Și lor le spui despre aceleași sfere,
Că nu mai sunt, nici nu ai observat.
În satul meu nu mai sunt oameni,
Sunt numai ulițe pustii,
Am fost acolo într-o zi
Și nu era aproape nimeni.
Iar satul meu dintr-o pădure,
Pe mal de apă curgătoare,
E-o amintire care moare
Și timpu-a-ncercat s-o fure.
În satul meu nu mai sunt pruncii
Ce chiuiau de bucurie,
E doar tăcere și pustie
De-a lungul și de-a latul luncii.
Nu mai sunt cai, nu mai strig „tată”
Și casa nici nu mai există,
Doar un parfum încă persistă
Din fericirea de-altădată.
La-ntoarcere am fost la schit,
Era un soare blând de toamnă,
Am înțeles atunci ce-nseamnă
Copilărie, sat și mit.
Îmi vâjâie vântul prin oase
Și ceasul arată a toamnă,
Încep amintiri să se-aștearnă
Cumva ca un văl de mătase.
Trecutele jocuri cu focul
Lăsat-au în urmă doar scrum,
E toamnă, îți spun de pe acum
Și este și timpul, și locul.
Acorduri se sfarmă în grijă
Și versul se-așează mai greu,
Neritmul e parcă al meu,
Prin toamna plutind ca o schijă.
din volumul Grajduri albastre
Şi va veni o zi, o oarecare
În care-ţi vei dori atât de mult
Să fii iubit din nou în gura mare
Şi vei visa acut acest tumult.
Vei mângâia în orice dimineaţă
Pereţii cu graffiti desenaţi,
La uşile-afundate într-o ceaţă
Te-aud de pe acum cum o să baţi.
Tu ţi-ai dorit iubirile tăcute
Ce seamănă cumva a nepăsare,
Să nu spună nimic, să fie mute,
Numai că eu iubeam în gura mare.
Eu te-am iubit cu multă nebunie,
Nu așteptam nici o legitimare,
Voiam atâta doar ca să se ştie
Că te iubesc, şi asta-n gura mare.
din volumul Moneda spre vise
Ed. Sfântul Ierarh Nicolae 2014
Și dacă mor din când în când castanii,
Deși trăiesc mai mult decât trăim,
E doar pedeapsa noastră peste anii
În care am uitat să mai iubim.
Că nu-nțelegi, și asta se cam poate
Și te-ai ascuns într-o tăcere gri,
Prin veacuri de castane-nmiresmate
Ce mă alungă-n fiecare zi.
Și dacă plâng adeseori castanii,
Ascunși tăcuți, numai la noi în gând,
E deznădejdea noastră prinsă-n anii
În care ne-am mințit, în primul rând.
