Sunt numai ulițe pustii,
Am fost acolo într-o zi
Și nu era aproape nimeni.
Iar satul meu dintr-o pădure,
Pe mal de apă curgătoare,
E-o amintire care moare
Și timpu-a-ncercat s-o fure.
În satul meu nu mai sunt pruncii
Ce chiuiau de bucurie,
E doar tăcere și pustie
De-a lungul și de-a latul luncii.
Nu mai sunt cai, nu mai strig „tată”
Și casa nici nu mai există,
Doar un parfum încă persistă
Din fericirea de-altădată.
La-ntoarcere am fost la schit,
Era un soare blând de toamnă,
Am înțeles atunci ce-nseamnă
Copilărie, sat și mit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu