Ce stăpânesc atent niște imperii,
Ele ascund ce nu se poate-ascunde,
Rămân totuși însemnele durerii.
Pe undeva, prin seara-ntunecoasă
Cuvintele de jar parcă tăcură,
Nemaicontând ce destrămare lasă
În vise care dor ca o fractură.
Tăcerile s-au îmbrăcat hoțește
În rochii de dantelă parfumată
Și-un nor stupid de fum parcă plutește
Peste povești ce scânteiau odată.
Știu, uneori nu mai găsim cuvinte,
Vocabularul este limitat,
Ar trebui totuși căutate-n minte
Răspunsuri care încă n-au clacat.
Tăcerile sunt uneori degeaba,
Se cuibăresc definitiv în scris
Și împrumută instinctiv din graba
Călătoriilor ce nu mai au permis.
Angelica Ioanovici
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu