După un timp va apărea o gară,
Să iei un tren cu scări de întrebare
Ce-atent se pregătește de plecare,
Nemaicontând pentru a câta oară.
Peroanele s-au îmbrăcat în seară
Și-n vise adunate peste timp,
Din nu se știe care anotimp
Pierdut neclar în fumul de țigară.
Să iei un tren cu scări de primăvară
Și să străbați încet nemărginirea,
Cadența roților va fi iubirea,
După un timp va apărea o gară.
Angelica Ioanovici
Că-n altă viață practic ne-am iubit,
Aceasta este tot ce mai contează,
Deși tăcerea ta consolidează
Distanțe ce-n altare ne-au clădit.
Că am trăit în roluri clandestine
O singură poveste pe o scenă,
Iar nopțile făceau din vise-o trenă
Și îmi legam nădejdile de tine.
Iubirea e-ntr-un vers ce se învață,
Ne-așteaptă undeva ca adăpost,
Deși este târziu, îți spun c-a fost
Un basm senin, însă în altă viață.
Angelica Ioanovici
Aș vrea să locuiesc la tine-n gând,
Să trec încet precum o adiere,
Peste atâtea clipe efemere,
Să fiu poate un vis din când în când.
Va fi o iarnă nefiresc de lungă
Și peste noi iubirile vor ninge,
Jăraticul din sobă se va stinge,
Iar eu voi fi la tine-n tâmpla stângă.
Zăpezile vor trece îngânând
Colinde, nu se știe din ce țară,
Va fi un ger cumplit și sec afară,
Dar eu voi locui la tine-n gând.
Angelica Ioanovici
După o singurătate urmează o alta
Într-un dans repetabil și șters
Ce își schimbă cadența în mers
Și bifează atent „terza volta”.
După o singurătate, e bine să știi
Că urmează și vieți viitoare
Și secunde-n aceeași culoare,
Îmbrăcate în vise târzii.
După o singurătate există o dată
Readusă treptat pe tapet,
O iubire uitată-n fișet
Și-o speranță extrem de ciudată.
Angelica Ioanovici
Poate-ar mai fi rezerve de iubire
Și duioșii probabil ar mai fi,
Iar lacrima e-o poartă de ieșire
Spre soarele din fiecare zi.
Poate-ar mai fi cărări necunoscute
Și așteptări nepuse-n poezii,
Nădejdi care păreau de mult pierdute,
Mai strălucesc în verbul a iubi.
Mai sunt probabil vise nevisate,
În echilibre de iubire netă,
Ar trebui cumva revendicate,
De toamnele ce-aleargă pe planetă.
Angelica Ioanovici
Vezi? Adevărul cum pleacă treptat,
Se zgâiește important și tembel
Și rămâi interzis, într-un fel
Pare joc, dar e practic un blat.
Simți? Adevărul se clatină șters,
Agățat în același copac,
Se holbează la mine cum tac
Și-l așez aiuristic în vers.
Poți într-un foșnet mustind de iluzii
Să rescrii cu o toamnă în plus,
Celelalte, pesemne, s-au dus
Și s-au spart peste-un prag de confuzii.
Hai să plutim undeva peste ploi,
Să ne punem însemnul de nord,
Să bifăm idiotul acord,
Dar privind adevărul din noi.
Angelica Ioanovici
La un moment dat, munții s-au dus,
Am ajuns într-o peșteră rece
Și probabil și ea o să plece,
Am țintit foarte prost și prea sus.
Lunecarea era iminentă,
Am rămas suspendați în destin,
Se aud despărțiri care vin
Într-o eră deja corigentă.
Sunt decizii de spus și luat,
O perdea de neliniști se lasă
Și povestea se-nclină sfioasă,
Munți de soare din ea au plecat.
Angelica Ioanovici
Și cum toate în lume-au un rost,
Completăm formularul banal
Unde „noi” e un simplu plural,
Concludent nu mai este ce-a fost.
Alt ghișeu, înc-o dată la rând,
Niște cifre șocant se complică,
Echilibre fragile se strică
Și se sparg pe covoare de gând.
E posibil să fie un drum,
Așteptăm enervați la o coadă,
Se deschide spre mâine o stradă,
Sunt clădiri desenate în scrum.
Analiza se termină prost,
Trei greșeli strecurate pe foi,
Sunt cuvinte ce fug înapoi,
Fără timp, fără grai, fără rost.
Angelica Ioanovici
Să mimăm în mod rezonabil
Un ceva ce e practic decis,
Un nonsens zbuciumat dintr-un vis,
Reluat obsedant și palpabil.
Am decis să ne punem zăbrele
Din culori și lozinci diferite,
Să trăim într-un fel pe sărite
Amintiri cu rugină de stele.
Toamna însăși se crede un bis,
Își creează din frunze trofee,
Un refugiu uitat în apnee
Și să fim două măști, a decis.
Angelica Ioanovici
Sunt poezii necunoscute
Ce par de-a dreptul bulversante,
Pe rafturi neinteresante,
Din zile ce s-au vrut pierdute.
Prin versurile din sertare
Plutește-un vis cumva ascuns,
Fără să vrea poate-a ajuns
În pleoapa unui colț de soare.
Probabil tu ai remarcat,
Există în cutii fragmente
Cu adnotări nepermanente
Dintr-un poem adevărat.
Se așează undeva la rând,
Departe, dincolo de vise,
În rafturile lumii scrise,
Sunt poezii sau doar un gând.
Angelica Ioanovici
Sunt unele-ntrebări ucigătoare,
Răspunsurile nici nu mai contează,
Cuvintele se prăbușesc în frază
Și zorii se transformă-n înserare.
Parc-aș lua-ntrebările casante
Și le-aș ascunde dincolo de vise,
Pe piedestaluri oarecum precise
Din amintiri acum irelevante.
Sunt unele-ntrebări halucinante,
Răspunsul este practic un hazard,
Ca un inel găsit pe bulevard
Prin toamne ce-au rămas cândva restante.
E indicat un aberant andante
Și notele se-mpiedică și cad
Spre versul fără sens și fără vad
Iar locurile au rămas vacante.
Angelica Ioanovici
Pășesc prea încet prin sufletul tău,
Mi-e frică să nu te trezesc,
Îmi pare cumva nefiresc
Și trece-o părere de rău.
Încerc să deschid o fereastră,
O văd, e cu patru canate,
De afară iluzia bate
C-un vârf de săgeată albastră.
Pășesc prea încet prin inima ta,
Mi-e teamă să nu se oprească
Și toată iubirea lumească
Sclipește duios într-o stea.
Mă pierd pe un țărm cunoscut,
O clipă din noaptea întreagă,
Din hățuri de dor se dezleagă,
Pășesc pe un țărm renăscut.
Angelica Ioanovici
Au rămas inutile povești
Lunecând peste seara de afară,
Poate scrii, poate încă citești
Un poem menit să nu moară.
Că mi-am pus măști de om fericit,
Știu c-a fost doar o tactică snoabă,
Râsul lor imbecil m-a rănit
Încetând să mai fie podoabă.
Spre final, iubire-a plecat
Alungată de vorbele noastre,
Păduri de castani s-au uscat
Într-o vale cu lacrimi albastre.
Mai pășește încet undeva
O speranță din serile calde,
Doar un râu de lumină ar putea
În luceferi de dor să ne scalde.
Angelica Ioanovici
Îmi tot explici că este imposibil,
Sunt argumente oarecum știute,
Deși sunt prăbușite pe redute,
Vor câștiga în mod ireversibil.
Îmi tot explici că visele sunt moarte,
Că este doar o simplă întâmplare
Și ai vreo trei motive pentru care
Va trebui să stai cumva deoparte.
Îmi tot explici că toamna ruginie
Se străduiește, fără să-nțeleagă
Misterele ce indecis ne leagă
Pe undeva, prin hărți de poezie.
Ai terminat în zori un fel de spici
Pe care îl voiai ultrasensibil,
Mă alungai din nou imperceptibil,
Dar nu e necesar să îmi explici.
Angelica Ioanovici
Am început să ne vedem mai rar,
Să respectăm atent niște decizii
Și parcă-n zile s-au făcut incizii
C-un bisturiu de lacrimi și de jar.
Am început să ne vorbim puțin
Doar chestiuni care păreau urgențe,
Am tot păstrat pretinse aparențe
Stingând încet lumina din destin.
Am început să ne mințim haotic,
Deși parcă aveam niște rețineri,
Ne vom reîntâlni probabil vineri
Și gându-acesta este un narcotic.
Că timpul șterge e-o amăgire doar,
Sunt unele iubiri definitive,
Tu le consideri oarecum tardive
Și-am început să ne vedem mai rar.
Angelica Ioanovici
Biletele de tren sunt numai dus,
Întoarcerile sunt o întâmplare
Deși le căutăm cu disperare
Și ne-agățăm de clipe ce s-au dus.
Biletele de tren sunt condamnate
Să poarte-n ele numai erezii,
Le-ascundem uneori în poezii
Iar alteori le declarăm uitate.
Călătorim cu veșnice poveri
Din amintiri vremelnic deformate
Și căutăm soluții, cât se poate,
Prin mantii de nădejde și prin seri.
Coincidențe uneori bizare
Privesc fără de veste înapoi,
Se-mpiedică de nefirescul noi
Ce ne surprinede încă și ne doare.
Angelica Ioanovici
Mi-e dor de gândul tău de pace
Prin care mă-ndemnai să zbor
Și-mi mângâiai tâmpla ușor,
Acum și Universul tace.
Citesc poema ta senină,
E-atât de simplu și de clar
Și parcă este un altar
În care visele se-nchină.
Trec dimineți sofisticate
În rochii de mătase gri,
Aici n-au pentru ce opri
Ar fi desigur alungate.
Iar timpul trece inodor,
În casa mea sunt flori de ceață
Ce de secunde se agață,
Într-un cuvânt e numai dor.
Angelica Ioanovici
Noi doi parc-am fi un tramvai
Oprit dezarmant între stații.
Sărind inutil peste spații
Prin versuri de-un roșu corai.
Te aștept, e în vis un peron
Cu scări care urcă spre rai,
E poate un simplu tramvai
Și are un singur vagon.
Speranța e-un fel de bonzai,
Se-ncalcă vădit rațiuni
Și plâng neștiute minuni
Iar tu parcă treci, parcă stai.
Vatmanul îți spune că n-ai,
Permisul e totuși valabil,
Iubirea se-nchină palpabil
Și pleacă un ultim tramvai.
Angelica Ioanovici
Încă mai sper să mă citești,
Să-mi scrii și tu câte ceva,
Oricât de straniu ar părea,
Mi-aș fi dorit să mă iubești.
Probabil ți se mare mult,
Probabil nici nu se cuvine
Să scriu iar versuri despre tine,
Orice a fost, a fost demult.
Poate o lună, poate două,
N-am însemnat în calendar,
Mai trece-o lacrimă-n zadar
Și în poeme parcă plouă.
Mi-aș fi dorit să regăsești
Speranța într-un colț de soare,
Să nu zidești în noi uitare,
Mi-aș fi dorit să mă iubești.
Angelica Ioanovici
Prin versurile mele ești doar tu,
Degeaba încerca-vei să tot negi,
Ai disipat deja poeme-ntregi,
Proptit neclar în nefirescul nu.
Prin versul meu este un dor endemic
Ce bate fără sens la poarta ta
Probabil știe că-l vei alunga
Și vei întoarce cheia academic.
Mă mai privești așa din când în când
C-un soi de ură parcă ancestrală
Și m-ai catalogat cumva ca boală,
Un fel de margine din semigând.
Aprinzi câteodată o scânteie,
În versul meu sclipește o lumină,
M-ai declarat ostentativ de vină
Și ai uitat că sunt doar o femeie.
Angelica Ioanovici
Și după cum îmi spui nu mai e timp
Iar ceasurile s-au lăsat corupte,
Alunecă pe stâncile abrupte,
Nemaicontând spre care anotimp.
Și după cum îmi spui nu mai e loc,
Ți-e viața risipită în fragmente,
Anscunzi inofensiv sub pansamente
Arsuri care provin dintr-un alt foc.
Și după cum îmi spui nu vrei văpăi,
Stai rezemat în liniști de cărbune,
Secundele mai ticăie nebune,
Deși e doar pustiu în ochii tăi.
Și după cum îmi scrii ar fi mai bine
Să nu mai spun ce aș avea de spus,
Doar că nu se mai poate și în plus
Mi-e aproape „imposibil fără tine”.
Angelica Ioanovici
