Lunecând peste seara de afară,
Poate scrii, poate încă citești
Un poem menit să nu moară.
Că mi-am pus măști de om fericit,
Știu c-a fost doar o tactică snoabă,
Râsul lor imbecil m-a rănit
Încetând să mai fie podoabă.
Spre final, iubire-a plecat
Alungată de vorbele noastre,
Păduri de castani s-au uscat
Într-o vale cu lacrimi albastre.
Mai pășește încet undeva
O speranță din serile calde,
Doar un râu de lumină ar putea
În luceferi de dor să ne scalde.
Angelica Ioanovici
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu