Și dacă vei vrea să mă vezi,
Va fi undeva o câmpie,
Cu ierburi adormite și verzi,
Doar ele-ar putea să mă știe.
Mergând vei găsi un sătean,
Dar el nu-și aduce aminte,
Au fost mai demult, într-un an,
O fată și niște cuvinte.
Va trece pe drum un copil,
Cu haine cam rupte de joacă,
O știi ? întreba-vei umil .
Din vale răsună o toacă.
Și de vei voi să m-auzi,
Copilul acesta te-ndrume,
O cale umbrită de duzi,
Există acolo anume.
Probabil va fi prea târziu,
Povestea aceasta să fie,
Pe câmpuri e-aproape pustiu,
Iar tu ești de-acum poezie.
Angelica Ioanovici
Sunt dimineți ce ne despart,
Unii ne cred și azi pereche,
Dar este-o partitură veche,
Sfârșind pe clipe de brocart.
Sunt ani lumină de-ntrebări,
Îmbracă-ți puloverul de casă,
Să ne prefacem că ne pasă
De imposibile schimbări.
Mai pune-o ceașcă de cafea
Și mai aprinde-ți o țigară,
E înc-o dimineaț-amară,
Iar zorii plâng încet ceva.
Era demult o vreme-n care,
Plutea iubirea peste nori,
Azi ne privesc doar triști condori
Într-o tăcere-apăsătoare.
Angelica Ioanovici
Încerci să-nțelegi ce a fost,
Să pui peste timp bariere,
Tăcute se sparg cu putere
Uitări care n-au nici un rost.
Încerci peste-o parte din gaj
Să scrii hotărâri pentru juzi,
Ce încă te bântuie cruzi,
Din anii ce-au fost lung metraj.
Încerci să arunci turnesol,
Spre gândul ce-alunecă peste
Cenzura din rocile-agreste,
Dar simt că în jur e un gol.
Angelica Ioanovici
Și parcă acceptăm cu resemnare,
Prin nesfârșite clipe care ard,
Sălbăticia clipei de retard,
Uitând să punem semne de-ntrebare.
Nici nu mai vrem să facem o-ncercare,
Să ne-acordăm o minimală șansă,
Iar anii au intrat cumva în transă
Și spunem numai vorbe oarecare.
Alunecăm subit parcă-ntr-o parte
Și nu mai pomenim de regăsiri,
De începutul unei mari iubiri,
Ci doar de era care ne desparte.
Încă pășim încet prin întâmplare
Și mâinile se-ntind ca un semnal,
Rămâne numai versul de final,
Fiindcă ne-am irosit în acceptare.
Angelica Ioanovici
Pe timp se așezau cuvinte,
Într-un târziu am înțeles
Că nu eram decât un stres,
Castană-amară și fierbinte.
Pe timp se așterneau plecări
Ce îngânau aceeași strofă,
Dintr-o uitare limitrofă
Și coboram nepuse scări.
Prin timp nu-nțelegeam ce spui,
Părea un fel de aiureală,
Într-o secundă de cerneală,
Din călimara nimănui.
Iar roțile descrise ieri,
Se învârteau a resemnare,
Prin certitudinea ce doare.
Era un timp spre nicăieri.
Angelica Ioanovici
Am luat cu mine ultimul secret,
Deși era aproape un verdict,
C-un conținut egal și foarte strict,
Înfășurat în umbre de regret.
Iubirea incorectă ca o teamă,
Părea că se întâmplă-n viitor,
Cu un parfum cumva înțepător,
S-ar fi rescris încet în altă gamă.
Și seara semăna cu un conflict,
Se măcinau atent aceleași teme,
Se înnoptase parcă prea devreme,
Iubirea apărea ca un delict.
Angelica Ioanovici
Îmi amintesc, se pregătea să ningă,
Eram într-un fel numai noi pe pământ,
Iubirea refăcea un legământ
De foc ce n-apucase să se stingă.
Îmi amintesc, scriai neclar ceva,
Cuvintele-ncepeau să se răzune
Și versul tău nu-nțelegeam ce spune
Oricum, erau chemare pentru ea.
Îmi amintesc, nu-mi mai spuneai „iubito”,
Redeveneam un nume oarecare
Și mă priveai cumva ca pe-o-ntâmplare,
Prea albă, prea de gheață, ai gonit-o.
Iubirea se zbătea ca într-o chingă.
Cu iz de fum și multă despărțire,
Pășeam prin ieri, o simplă amăgire,
Îmi amintesc, se pregătea să ningă.
Angelica Ioanovici
Ilogice vorbe-aruncate
Ca șuierul aspru de bici,
M-alungă cumva de aici
Și cred că așa nu se poate.
Ilogice vorbe de piatră
Lovindu-mă iar fără veste,
Doar praf a rămas din poveste
Și lacăte triste la poartă.
Ilogice vorbe străine
Se-nvârt peste noi ca un ciob,
Iar timpul deja claustrofob
Mă trece prin furci caudine.
Și gânduri se clatină mate,
Căutam într-un fel jumătăți
Ce azi se numesc lașități,
Ilogice vorbe-aruncate.
Angelica Ioanovici
Zăpada căzută aseară
Își flutură visul în bernă,
Plecarea se-ntinde eternă
Pe hărțile lumii de ceară.
Zăpezi scriu acum definiții
Și curg peste noi ca o lavă,
Punându-și din ger laticlavă
Pe umeri de reci interdicții.
O haină de dor mă-nfășoară,
Se aud amintiri care vin
Și știm că mai este puțin,
Zăpada e numai o seară.
Angelica Ioanovici
Că uneori cu tine mi-e zi
Prin tot ce înseamnă-nserare,
Prin timpul ce trece și doare,
Vorbim, însă parc-am pluti.
Că uneori cu tine mi-e iad
Peste flăcări desprinse din soare
Și sunt boli parcă molipsitoare
Ce la margini de gânduri mai cad.
Că uneori cu tine mi-e mal
Și-ancorează corăbii tăcute,
Ce păreau de o vreme pierdute
Într-un vis pe mări de cristal.
Parc-aș vrea, spre final, să mai stai
Prin poveștile mele de dor,
Unde lebede cântă și mor,
Uneori cu tine mi-e rai.
Angelica Ioanovici
O poemă cu forme ciudate,
Săruturi pe umbre de zei lunecând
Se spulberă ștearsă și pleacă din rând,
Iar vise se sting pe scări de palate.
Poema-și așează incerta ei formă,
Lumina îngheață în văz și auz,
Mai strigă ceva, însă foarte confuz,
Apoi se întinde-o tăcere enormă.
Prin strofe diforme se pierde o temă,
Cuvinte-ar mai fi, însă foarte uzate,
Rămân undeva peste vers aruncate
Și mor într-o simplă și tristă poemă.
Angelica Ioanovici
Pășim peste munții de gheață
Și crivățu-mi urlă prin glugă,
Spunând două vorbe în fugă
Și spaime de nopți se agață.
Pe străzi de îngheț nu e nimeni,
Prin iarna de ger sfârtecată,
Miroase-a pustiu câteodată
Și albul e-ntins pretutindeni.
Pe hărți se trasează poteci,
Cu noapte de vifor și ger,
Zăpezi se răstoarnă din cer,
Prin stele ce murmură reci.
Angelica Ioanovici
Scânteia primelor iubiri
Nu se va stinge niciodată
Chiar de-i uitări înconjurată,
Va licări-ntre amintiri.
E undeva o alchimie,
O vrajă poate necesară,
Un vis cu mantie ușoară,
Tăcut și plâns în poezie.
Iar pașii noștri sunt plutiri,
Peste secunde-adevărate,
În ele mai există poate,
Scânteia primelor iubiri.
Angelica Ioanovici
Și toate greșelile noastre
Sunt astăzi doar aburi și fum
Și tot ce se poate acum,
Se numără-n ore albastre.
Se-ntind undeva nopți polare,
Urcăm către ele pe scări,
Poeme sau simple cântări
Rescrise cumva la-ntâmplare.
Iar mâinile noastre se leagă,
Căci suntem doar doi muritori,
Cu gene lipite de nori,
Spre clipa ce pare întreagă.
Și toate greșelile strânse
Se fac limpeziri dintr-o dată,
O apă ce curge curată,
Iubiri ce zadarnic sunt plânse.
Angelica Ioanovici
Chiar dacă nu îți spun că te iubesc,
Ar trebui să înțelegi străine,
Pășind încet prin temple bizantine,
C-am despletit prezentul de lumesc.
Chiar dacă nu îți spun că ești doar tu
Și te declari într-un târziu învins
De reci distanțe ce pe noi au nins,
Să ne păstrăm iubirea ca atu.
Chiar dacă nu îți spun că îmi e dor
Să ne șoptim la nesfârșit nimicuri,
Vom deveni niște banale ticuri
Uitate undeva de-un acordor.
Chiar dacă știi că este prea târziu,
Prin irosita vreme de secrete
Și m-ai ascuns cumva între portrete,
Îți spun că dimineaț-aș vrea să-ți fiu.
Că uneori îți pare nefiresc
Și mă gonești, și parcă te încrunți,
Eu știu că mai există niște punți,
Chiar dacă nu îți spun că te iubesc.
Angelica Ioanovici
Și te-așteptam pe undeva prin seară
Era esențial cumva să vii
Din echilibrul unei poezii
Ce cu parfum de dor se înfășoară.
Un început de eră necesară,
Redefinind trecutele istorii
Prin mantia nepusă a ninsorii
Ești ca un gând ce-n mine se strecoară.
Din lacrima sortită să dispară,
Iubirea se desprinde ca în transă
Cu versul nins ce se numește șansă,
Te-aștept și-acum pe undeva prin seară.
Angelica Ioanovici
De la această iarnă mai putem pretinde
Zăpezile din basm, decorative,
Iubiri ce se aștern definitive,
Nemărginiri cu dor să ne colinde.
Să nu mai fie alta se cam poate,
Prin zorii dimineții ideali
Suntem doi anonimi originali,
Ajunși la țărmuri de singurătate.
Probabil va rămâne un alint,
Spre depărtări deschise și fragile,
O regăsire-n cântecul din zile,
Eterna dimineață de argint.
Acum e imposibil să discearnă
Înzăpeziții, asprii zei de frig,
Doar tu auzi că încă te mai strig
Și te pretind de la această iarnă.
Angelica Ioanovici
Și poate diminețile sunt ochii tăi
Cu imperfecțiunea lor albastră,
În care s-a topit iubirea noastră
Spre nu știu ce descântec de văpăi.
Și poate regăsirea absolută
Ce dăinuie în umbra unui ceas,
E versul alungat ce a rămas
Dintr-o scânteie, ieri necunoscută.
Chiar dacă uneori îmi este teamă
De perspective oarecum prea lente
Ce-și clatină speranțele prezente,
Există un ceva care mă cheamă.
Distanțe reci sunt parcă niște văi
Și totul se transformă în lumină,
Iar ziua care-ncepe se închină
Cu dimineți ce sunt chiar ochii tăi.
Angelica Ioanovici
Povești de iubire sunt multe
Și greu de cuprins într-un vers,
Probabil că timpul a șters
Neclarele lor amănunte.
Povești de iubire și vină,
Închise prea des cu ecluze,
Săruturi nepuse pe buze
În clipa de dor încă plină.
Povești din iubiri prețioase
Cu multe, prea multe carate,
Rămân undeva ferecate,
Cenușă în vers pot să lase.
Povești de iubire trecute
Pe-un podium de vis poliform,
Se leagănă triste și dorm,
Hățișuri prin lume pierdute.
Tresar la o simplă citire
Prin timpul ce trece absent,
Uitând uneori de prezent,
Rescrise povești de iubire.
Angelica Ioanovici
