Acceptare

Și parcă acceptăm cu resemnare,
Prin nesfârșite clipe care ard,
Sălbăticia clipei de retard,
Uitând să punem semne de-ntrebare.

Nici nu mai vrem să facem o-ncercare,
Să ne-acordăm o minimală șansă,
Iar anii au intrat cumva în transă
Și spunem numai vorbe oarecare.

Alunecăm subit parcă-ntr-o parte
Și nu mai pomenim de regăsiri,
De începutul unei mari iubiri,
Ci doar de era care ne desparte.

Încă pășim încet prin întâmplare
Și mâinile se-ntind ca un semnal,
Rămâne numai versul de final,
Fiindcă ne-am irosit în acceptare.

Angelica Ioanovici