Cu imperfecțiunea lor albastră,
În care s-a topit iubirea noastră
Spre nu știu ce descântec de văpăi.
Și poate regăsirea absolută
Ce dăinuie în umbra unui ceas,
E versul alungat ce a rămas
Dintr-o scânteie, ieri necunoscută.
Chiar dacă uneori îmi este teamă
De perspective oarecum prea lente
Ce-și clatină speranțele prezente,
Există un ceva care mă cheamă.
Distanțe reci sunt parcă niște văi
Și totul se transformă în lumină,
Iar ziua care-ncepe se închină
Cu dimineți ce sunt chiar ochii tăi.
Angelica Ioanovici
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu