M-am tot închis în mine ca-ntr-un dulap de arme,
Sigilii necinstite pe uşă mi s-au pus,
Azi până şi dreptatea îngenuncheată doarme
Şi cred că adevărul e undeva prea sus.
Aş pune un pumn de soare şi-aş încărca o puşcă
Şi-aş trage după toamna ce vine prea curând,
Aş lua cu mine dorul şi aş ieşi din cuşcă
Şi-aş lumina prin colţul întunecat din gând.
Din fluturi de speranţă mi-aş face o cravată
Şi-aş alerga besmetic prin sufletul deschis,
Să fie primăvară acum, încă o dată
Şi să-nflorească muguri de vers şi de cais.
Aş năvăli pe drumuri şi-aş trage în răscruci,
Un zăngănit de zale să urle-n câte o karmă
Şi din destine moarte s-alung nişte năluci,
Păcat, sunt descărcată şi sunt numai o armă.
din volumul Moneda spre vise
Iarăşi plouă-ntruna, e o nebunie,
Mi-e atât de frig, mi-e atât de rău,
Nimeni nu mai ştie, mâine ce-o să fie
Poate ne vom duce cu toţii-ntr-un hău.
Iarăşi plouă-ntruna, apa-i peste tot,
În birou la mine apa e sărată,
Sună telefonul şi răspund înot,
Cu voce străină, rece şi îngheţată.
Iarăşi plouă-ntruna, gândul mi se îneacă,
Stă pe fundul apei câte-un argument,
Vreau să îmi aducă cineva o barcă,
Azi vă dau pe gratis orice document.
Poate că-i sfârşitul, poate că-i potopul
Se răstoarnă toate, toate de prin gând,
Gata, gata moartea să-şi atingă scopul,
I se văd în apă ochii scăpărând.
E final de lume, e final de eră,
Hai să fim mai buni barem un minut,
Poate viaţa-n sine este o himeră,
De aici din apă, semeni, vă salut.
Din volumul Moneda spre vise
Aş vrea să fiu o ploaie păcătoasă
Să îţi pătrund în suflet şi în gând
Şi să găsesc moneda norocoasă,
Să pot să merg la tine când şi când.
Aş vrea să fii un pom dintr-o livadă,
Să fiu eu ploaia care va veni,
Să nu ne trebuiască vreo dovadă
Ca să visăm albastre nebunii.
Aş vrea să fii un munte de speranţă
Să nu te pierzi nicicând în îndoieli
Şi să simţi ploaia chiar de la distanţă,
Fără să judeci gravele greşeli.
Când am să vin cu fulgerele toate
Aş vrea să te găsesc din nou acasă
Şi flori de foc din ceruri eu voi scoate
Pentru că vezi, sunt ploaia păcătoasă.
din volumul Moneda spre vise
Ai fost odată regele păgân
Pe care l-am iubit haotic,
Ne ascundeam în clăile de fân
De pe domeniul casei în stil gotic.
Ai fost o dată lumea mea bizară
Şi dragostea era cumva risipă,
Nu erau importanţi cei de afară,
Dar parcă astăzi îi aud cum ţipă.
Ai fost odată unica-mi greşală,
Iubitul meu etern, poate mai mult,
O recunosc acum, fără sfială,
Te mai privesc, dar nu te mai ascult.
Ai fost odată, astăzi nu mai eşti,
Ce-aş face cu speranţa de-aş găsi-o?
Aş aşeza-o simplu în poveşti,
Fiindcă atunci ţi-am spus, pe veci, adio.
Eu am plecat, sunt poate prea departe
Şi faţa mea cu lacrimi e brodată,
Voi scrie despre ele într-o carte,
Vei fi acolo, fiindcă ai fost odată.
Din volumul Moneda spre vise
Să pun în versuri triste o idilă
N-ar ajuta, la cine-ar folosi?
Ar fi în carte o banală filă,
Pe care cine ştie de-o vei răsfoi.
Să pun pe rafturi singura poveste
Care-a rămas din viaţa ca un fum,
Tu nu o vei vedea pentru că este
Ascunsă în neşansă şi în scrum.
Să-mi şterg din minte râsul tău cu soare
Peste-o secundă albă, într-o zi
Să mă comport bizar, ca o trişoare
Cu vara care nu va mai veni.
Să pun trei lacrimi stinse în vitrine,
Într-o ilogică şi transparentă cupă,
O hăituială simt încă în mine,
Un fluture ascuns parcă sub lupă.
din volumul Moneda spre vise
Într-o zi senină ca o gală
Vom relua povestea de la capăt,
Nesiguranţa cumva eventuală
O vom închide cu un simplu lacăt.
Cu mâna stângă încă tremurândă
Am să-ţi arăt un vis albastru, poate,
Şi-n veşnicia care stă la pândă
Le vom zidi în amănunt pe toate.
Din părul dimineţii cu naiade
Am să desprind o singură poveste,
Poate-i necugetat şi nu se cade
Dar o speranţă albă, încă este.
Într-o zi alunecând pe-o vale
Prin roua zbuciumată de pe tâmplă,
Voi sta ascunsă-n gândurile tale
Şi n-ai să înţelegi ce se întâmplă.
din volumul Moneda spre vise
Un concert de Bach, nu ştiu cine ascultă,
Îl aud ca şi cum coborât-a din stele,
Mă opresc, nu mai scriu, mi se pare o insultă
Sacrilegii îmi par înseşi visele mele.
Un concert de Bach se răsfrânge din mine,
Mă strecor printre note, printre cheiile sol,
De iubire şi dor toate cupele-s pline
Deşi pipăi şi simt că e numai un gol.
Un concert de Bach, parcă fără sfârşit
Îl ascult, îl accept, poate e o răsplată
Şi timpul pe clape inocent s-a oprit
Iar noaptea albastră timid se dilată.
Un concert de Bach, cred că-mi bate la uşă,
Să mă duc să-i deschid, înăuntru să-l chem,
Să mă duc să îl chem, să renasc din cenuşă
E un salt peste vreme inutil şi extrem.
din volumul Moneda spre vise
Mă iartă Doamne, Bunule Părinte,
Tu Cel ce însăși lumea ai creat,
Azi mă închin la lucrurile sfinte,
Te rog să ierți al lumilor păcat.
Îmi iartă, Te implor plângând,
Prea multele greșeli ce le-am făcut,
Greșelile din viață și din gând,
Îmi iartă și păcatul neștiut.
Se reaprinde lumina-mpărătească
Și omenirea astăzi va renaște,
Să reclădim speranța sufletească,
Iisus va fi cu noi în zi de Paște.
Într-un sătuc uitat de lume din Ardeal
Mi-am petrecut cândva copilăria,
Acolo, telefoanele nu au semnal
Şi cerul prinde-n braţe strâns câmpia.
La nord curgea şoptit un râu molatic
Atins de sălcii în răsărit de soare
Şi mai la nord, un crâng aşa sălbatic
Cu lupi, cu cerbi şi blânde căprioare.
Erau doar două uliţe pustii în sat,
Le străbăteam de zece ori pe zi,
Pe ele, doi cocoşi şi azi se bat,
Iar noi nu mai suntem de mult copii.
Ne hârjoneam râzând printre castani
Dar timpul veselia a apucat să fure,
De-atuncea au trecut atâţia ani,
Nu mai există astăzi nici pădure.
În satu-acela neînsemnat din hartă,
Nimic nu mi se pare mai real,
Decât măicuţa aşteptându-mă la poartă
În satu-acela, satul din Ardeal.
din volumul Moneda spre vise
În livezile acestea de pruni şi de meri
Cu miros de trecut ce persistă,
Mă plimb agăţată de iarba din seri
Şi încă mai cred că iubirea există.
Da, ele sunt simple şi biete livezi
Se apleacă uşor şi le sperie vântul,
Aş vrea să le simţi, aş vrea să le vezi,
Să le mângâi atent cu cuvântul.
Un foşnet de frunze de un verde sălbatic
Se revarsă în mine, fără nici o speranţă,
Mă arde, mă doare şi parcă-i jăratic
Cules de tristeţi dintr-o veche romanţă.
În livada aceasta cu frunze nătânge
Aş vrea să-ţi arăt nemurirea,
Aici totu-i trist, aici totul plânge
Dar visez să trezim din neşansă iubirea.
din volumul Moneda spre vise
În flori poate trăiește o picătură
Din bunătatea lumilor eterne
Ce pe pământ numai iubire cerne
Și nu există nici un gram de ură.
În flori e drumul nostru spre iertare,
De multe ori le credem o răsplată
Sau poate-un vis venit din niciodată
Și un surâs amestecat cu soare.
Când ne trezim prea singuri, uneori
Și peste vieți trec lacrimi efemere
Se-arată dinspre ele o mângâiere
Iar noi ne transformăm treptat în flori.
Azi rătăcesc prin multele culori
Ce-nmiresmate cântă în grădină
Și mă închin cu ele spre lumină
Iar veșnicia licăre în flori.
Când o să vină prima zi cu soare
Mă voi plimba din nou pe străzi hai-hui,
Voi încuia aceste ploi barbare
Iar cheia o voi agăţa-ntr-un cui.
Te rog să nu le cauţi până la toamnă,
Abia tîrziu le voi elibera,
Până atunci, închise or să doarmă,
Nu vor mânca nimic, nici nu vor bea.
Aceste ploi bizare şi hidoase
S-au prăvălit aici, peste pământ
Şi au intrat în noi, şi au pătruns în case
Şi parcă au cu iadul legământ.
Pe cer voi desena un curcubeu,
Ce dacă norii sunt aşa aproape,
Culorile din el sunt poate eu,
Tu să ai grijă ploaia să nu scape.
Din volumul Moneda spre vise
Se răzvrăteşte visul, crispat într-o oglindă,
E-aproape miezul nopţii, e poate prea târziu,
Un nefiresc ambiguu porneşte să se-ntindă
Şi doar o izgonire am început să fiu.
E-atât de straniu acuma, să scriu doar o poveste
Despre iubiri amare, trecute şi pustii,
O îndoială fadă, ce poate nici nu este,
Tu doar o amăgire, te străduieşti să fii.
Într-o cadenţă simplă, azi toate se repetă,
Trecutul mă sufocă, ameţitor şi greu,
Parcă răstălmăcirea renaşte pe planetă,
Speranţa mai există, dar poate nu sunt eu.
Rămâne-o umbră ştearsă, ca o nesiguranţă
Şi se răstoarnă sensul şi cred că nici nu-l ştim,
Ne apărăm neşansa, în ultimă instanţă,
Că numai o neşansă am plănuit să fim.
Din volumul Moneda spre vise
Dincolo de poezie
e un alt cer, un alt pământ
şi o altă disperare,
o cauţi, o găseşti, o rupi în bucăţi,
undeva ai lăsat o poveste,
parcă ai vrea să rămâi
într-un colţ, aproape de asfinţit,
să nu te vadă nimeni
doar să îţi simtă prezenţa
ca pe o adiere dinspre toamnă,
poate ultima speranţă nedescoperită la timp.
Dincolo de poezie
e o viaţă aproape perfectă
care se numeşte altfel,
nu mai ştiu cum
pentru că acolo nu sunt cuvinte,
sunt doar vise care te aşteaptă
de multă, de prea multă vreme.
Dincolo de noi
e un cer şi un pământ
şi un izvor nesecat de iubire.
Din volumul Moneda spre vise
E mult prea târziu, nu pot să mai neg,
Se flutură frânghii, se-nalţă eşafoduri,
Abia acum mă condamn şi-nţeleg
Când simt pe grumaz cumplitele noduri.
E mult prea târziu acum pentru toate,
Nu am nici puteri să mai fac o-ncercare
Şi timpul - călău nici masca nu-şi scoate,
Mă-mpinge hidos şi grăbit spre plecare.
E mult prea târziu, nu cred că sunt vie,
E o cursă cu moartea neomenească,
Unde-i sfârşitul nu-i cine să ştie,
Nu-i cine să plângă şi să mă oprească.
E mult prea târziu pentru viaţă, îţi zic
Nu vreau nici să jur pe vreo carte,
Zadarnic mă tângui, zadarnic explic,
E mult prea târziu pentru moarte.
Din volumul Moneda spre vise
Aş vrea să-ţi scriu doar un rondel,
Inadecvat acuma, poate
Şi desenez cu un penel
Doar două rime cenzurate.
Nu mai trăim într-un castel,
Străbatem străzi aglomerate,
Aş vrea să-ţi scriu doar un rondel
Deşi e o absurditate.
Voi încerca azi un model
Cu versuri foarte demodate,
E altceva, puţin altfel,
Cuvinte triste şi uzate.
Aş vrea să-ți scriu doar un rondel.
Din volumul Moneda spre vise
Am să te desenez din amintire,
Cu acest tablou mă duc în expoziţii,
Tu vei găsi poate-n ziar o ştire
Şi sigur iar ve face supoziţii.
Acest tablou va sta agăţat prosteşte
Chiar la intrare în stânga după uşă,
Vei străluci cumva împărăteşte
Deşi în jur va fi numai cenuşă.
O expoziţie ca orişicare alta,
Doar că te etalez ca pe-un trofeu,
Într-o statuie se zăreşte dalta,
Tu eşti în ramă, parc-ai fi un zeu.
Mă simt aşa ca sunetul, uşoară
Şi toate-n jur iar mi se par nebune,
Aici un vernisaj se desfăşoară
Şi-un critic baliverne cred că spune.
Din tot ce trebuia nimic n-am respectat,
Alt critic mă priveşte cam scrobit,
Acest tablou îi pare prea ciudat,
Eşti ca un zeu şi ştii că te-am iubit.
Din volumul Moneda spre vise
Aceste circumstanțe agravante,
Fiindcă știai de mult că te iubesc,
S-au strecurat și s-au ascuns în plante
Și m-am trezit ca proasta că-nfloresc.
Oricare zi mi se părea nebună,
Iar orice ceas era împărătesc
Și îți furam romanțe de pe lună,
Nu mai știam decât că te iubesc.
Tu m-ai omis cu sufletu-n derivă
Și rezolvai doar chestiuni mărunte,
Erau doar circumstanțe împotrivă,
Erau doar circumstanțe fără punte.
Dar astea poate ți se par detalii,
Nesemnificativ, până la urmă
Pot fi ascunse-n spate la vitralii,
Pot fi înghesuite într-o urnă.
Din volumul Moneda spre vise
Aș vrea să fiu o boabă de piper,
Adusă de prin Indii-ndepărtate,
Să mă desprind acuma de pe cer
Și în uitare să le-mbrac pe toate.
Parcă înghit doar boabe de piper
Crescute în sălbatici Malaezii,
Dar pe pământ e un ocean de ger
Și doar piper găsesc printre provizii.
Să fie prinsă-n boaba de piper
Întreaga viață atât de colțuroasă,
Azi nu mai regăsesc nici un reper
Și nu mai știu nici drumul către casă.
Inele să ne facem din boabe de piper
Și-n gura închisă doar piper să ardă,
La viața noastră acuma mă refer
Și tot ce-a fost în ea vreau să se piardă.
Din volumul Moneda spre vise
E o pădure de spini, o pădure din gând,
E iubirea extremă, se-nvârte pe aici
Și se uită la mine și mă vede plângând,
Și se uită la tine, nimica nu zici.
E o pădure de vis, o pădure de sete,
E iubirea tăcută, scrâșnește din dinți,
De speranțe prea reci a-ncercat să se-mbete
Și se uită la mine ca ieșită din minți.
E o-ntâmplare ciudată, a sfârșit ca poveste,
Se rotește-n văzduh și se suie pe-un nor,
În urma lăsată nici iarba nu crește,
Eu rămân ca năucă, sfâșiată de dor.
E o furtună de mai, preschimbată-n păduri
N-am nici un rol, ești singur actor,
Că n-a fost nimica ești gata să juri
Și cu toate acestea sunt gata să mor.
Din volumul Moneda spre vise
Le hotărâm pe toate în regim de urgență
Și parcă trăim într-o veșnică grabă,
Uităm tot mai des de prudență
Și ne vindem bucăți pe tarabă.
E un comerț inutil despre viață,
E un circ ambulant ce prosperă,
Sistematic întâlnim pe piață
Câte un vis rătăcit, ce mai speră.
Eclipsăm permanent o poveste,
Ne expunem cu un fel de demență,
Etalăm ce a fost și ce este,
Ne fumăm în regim de urgență.
După un timp vin regrete tardive,
Implorăm câte un gram de clemență,
Născocim ignoranți și motive
Bălmăjite în regim de urgență.
Din volumul Moneda spre vise
.JPG)
