Ce-ncerci să îmi ceri nu se poate,
Rămână cuvântul nespus,
Nădejdile moarte sunt toate
Și seara aproape s-a dus.
Ce-ncerci să îmi ceri e greșeală,
O știm foarte bine-amândoi,
Luminile stinse din sală
S-au stins pe parcurs și în noi.
Ce-ncerci să îmi ceri e-o prostie,
Eu știu înzecit că-i așa,
Speranța în noi se rescrie,
Deși nu e loc pentru ea.
Ce-ncerci e o simplă poveste
Ce-ajunge încet la final,
O noapte albastră ce este
Prințesa furată la bal.
Angelica Ioanovici
În primăvara ce se-arată
Prin ochii tăi ca o crăiasă,
Un nor de armonii se lasă
Trecând peste „a fost odată”.
În primăvara de iubire,
Îmi vei aduce poate-un vers
Din cele care nu s-au șters
Și au în dor acoperire.
În primăvara ce-o să fie
Un vis aproape explicit
În care sigur ne-am iubit,
Să fim senin și apă vie.
Prin soarele ca un atu
Sădesc povestea strict reală
Fără vreo urmă de-ndoială,
Iar primăvara mea ești tu.
Angelica Ioanovici
Vor înflori din nou castanii
Și vara o să vină lent,
Doar tu ești marele absent
În visele cu aripi stranii.
Povestea noastră a fost înscrisă
Pe undeva, pe la „și alte”.
Iar zborurile prea înalte
Au fost pe-o cale interzisă.
O să-nverzească iar câmpia,
Nu vor conta nici ploi acide,
Nici poarta care se închide
Și se va stinge vijelia.
Vor plânge într-un colț toți anii,
În gândul unui vis alpestru,
Iar peste clopotul terestru
Vor înflori din nou castanii.
Angelica Ioanovici
Am să mă pierd fără să las vreo urmă,
În serile târzii din luna mai,
Unde neliniști și tristeți se curmă,
Prin poezii senine ca un rai.
Să fii cu mine, să mă ții de mână,
Să nu plec singură pe un tărâm enorm,
Cu flori albastre să mă mângâi până
Ce și neșansele din lume triste-adorm.
Am să mă pierd, tu nu crezi că se poate,
Mi-ai dezlegat uitările pe rând,
În bucurii le-ai îngropat pe toate
Și lacrimile mi le-ai șters din gând.
Am să mă pierd în visele cu tine,
Spre nesfârșita, luminoasa vară,
Poate-i nedrept și nu mi se cuvine
Speranța adormită într-o seară.
În nopți misterioase uneori,
Prin versurile mele te dezmierd,
Mijesc timide zâmbete de flori,
Cred că-n iubirea ta am să mă pierd.
Angelica Ioanovici
Oricât aș vrea să spun câte ceva,
Cuvintele de maluri s-au strivit
Și e neimportant ce am simțit,
Iar verbul cheie este a tăcea.
Mă dor cumplit aripile ce ceață,
Nu pot zbura cu ele peste zid,
Tresare adevărul insipid
Sub masca fără sâmbure de viață.
Orice cuvânt nu duce nicăierea,
Au fost doar întâlniri accidentale,
Ce fără sens s-au încurcat în zale
Și rezonabilă rămâne doar tăcerea.
Angelica Ioanovici
La final am crezut că-nțeleg
Chiar și timpul rămas într-o rână
Și am vrut oarecum să dezleg
O speranță de doruri nebună.
Într-o vară, poate-atât am citit
Despre visul gonind pe maidane,
Flori de piatră din senin l-au rănit
Și-au rămas cicatrici inumane.
La final am crezut c-am să pot
Să rescriu cu destinul un act,
Numai flori de nisip peste tot,
Dacă vrei e cu viața un pact.
Și vezi tu, deși foarte târziu,
E-un ceva care încă te-așteaptă,
Flori de piatră apărute-n pustiu
Spre iubirea ca ultimă treaptă.
Angelica Ioanovici
Vocea ta e mai mult un ecou
Lunecând spre o ultimă oră,
O săgeată de dor incoloră,
Așteptând într-un colț de tablou.
Vocea ta e mai mult o derută
Ce mă-ndeamnă să stau și să plec,
Semnătură în alb pe un cec,
Însă știm că nu mai ajută.
Ochii tăi, un palat de cleștar,
Nu se cade să-ncerc să ajung
Și un gând se năruie ciung,
Undeva, cu aripi de Icar.
Angelica Ioanovici
Cocoșul ar vrea să rezume
Un cântec aproape solemn,
Alungă tot somnul din lume,
Făcând dimineții un semn.
Pisica se-ntide dramatic,
Visase ceva cu mâncare,
Iar câinele latră apatic,
Pândind prima rază de soare.
Căluțul privește scârbit,
Încearcă acum să pluseze,
Se simte ce-i drept părăsit,
Așa că s-a pus să necheze.
Purceii guiță întruna,
Să nu se oprească au decis,
Râzând oarecum de minciuna,
Că viața la țară-i „de vis” .
Angelica Ioanovici
Și parcă regăsim niște fântâni
Săpate pe un câmp și părăsite,
Purtăm iluzii-aripi de ispite,
Doi cai fără căpestre și stăpâni.
Din apa scânteind ca o oglindă
Ne adăpăm singurătăți de seară,
Aproape că ne știm pe dinafară,
Aproape ne cântâm ca o colindă.
Foșnesc încet niște stejari bătrâni,
Suntem cumva departe de prezent,
Iar timpul este oarecum absent
Și totuși sapă uneori fântâni.
Angelica Ioanovici
Știu că va fi o clipă de iertare
În care-ai să m-așezi în biblioteci
Și-ai să mă crezi din nou o călătoare,
Pe rafturi de speranță foarte reci.
Știu că va fi o oră la-ntâmplare,
Desprinsă dintr-un calendar pustiu,
Va semăna desigur a plecare,
Deși probabil, eu n-am să mai fiu.
Nu pot să definesc acum un timp,
Prin file arse de furtuni solare
Și nici nu știu în care anotimp,
Voi reveni din trepte de uitare.
Va fi un viitor ca un trecut,
Mă vei descoperi într-un târziu,
Prin versul care poate a tăcut
Și doar că te-am iubit, atât mai știu.
Angelica Ioanovici
Să fii un vis, măcar accidental,
Prin noaptea ce răsare ca o grijă,
Când timpul ți-a înfipt în gând o schijă
Rămasă dintr-un basm oriental.
Să fii un vis pe străzile pustii,
Să te apropii undeva de-o casă,
Să fie-n ea moneda norocoasă
Ascunsă într-un pod de poezii.
Să fii un vis de negru și de verde,
Un fum nociv din ultima țigară,
Să nu îți pese ce se-ntâmplă afară,
Știind că-n poezie te vei pierde.
Angelica Ioanovici
M-aș face drum spre primăvară
Și m-aș întoarce înapoi,
Să regăsesc pierdutul noi,
Pe prispa unui colț de seară.
M-aș face-un vis sau poate-o cale,
Acum aproape de final,
Un „te iubesc ” esențial
Prin toate gândurile tale.
M-aș face-o noapte sau o zi
De mângâieri aducătoare,
Aș da și blândele cleștare
Un „te iubesc” să-ți pot șopti.
Și poate pentru-a doua oară,
Peste distanțe din destine,
La poarta viselor senine,
M-aș face drum spre primăvară.
Angelica Ioanovici
Probabil s-au zidit niște ieșiri,
Probabil undeva se mai conspiră
Și cineva alambicat se miră
Găsindu-ne pierduți în amintiri.
Săgeata ne-a atins doar provizoriu
Și râde-acum alambicat și șters,
Nu este nici plutire și nici mers,
Ci doar un gând în zale de ivoriu.
Puținele cuvinte ce se spun
Alunecă încet pe niște sănii,
Tu munții de încredere redă-ni-i,
Sunt undeva la tine, presupun.
Plătim tributuri în nelămuriri
Cu ochii ațintiți în calendar,
Spre anii care trec rudimentar,
Probabil s-au zidit niște ieșiri.
Angelica Ioanovici
Va trebui să punem deoparte
Doar argumente care stau să cadă,
Să-nchidem pe vecie într-o ladă
Distanța care practic ne desparte.
Să numărăm în gând niște secunde
Din timpul ce se scurge elegant,
Redefinind cărarea spre neant
Ca în prezent să ne putem ascunde.
Mă ții de mână totuși cu iubire,
Dar vezi și tu că zalele sunt rupte
Și treptele se fac tot mai abrupte,
Iar gongul bate a nemărginire.
Aproape c-am primit speranța-n dar,
Verificăm iluzii înc-o dată
Și regăsirea se revarsă toată
Într-un perfect și straniu inventar.
Angelica Ioanovici
O masă, o față ciudată
Se șterg amintiri c-un burete,
Rămân nesfârșite secrete
Și lumi se scufundă deodată.
Sunt ochi ațintiți spre hârtii,
Urcări ce nu au nicio scară,
Speranțe cu-o formă bizară
Pășesc peste locuri pustii.
Un nor de tăcere se pune,
Cuvinte rămân fără brațe,
Stupid nu mai pot să se-agațe
De vise ce-aleargă nebune.
Mai sunt variante puține,
Oricum mi se pare un moft,
Plecarea e singurul soft,
Peceți așezându-se-n fine.
Angelica Ioanovici
Și timpul plutește absurd,
În noi se scufundă o barcă
Și lacrimi pe punți se descarcă,
Iar visul se clatină surd.
Tăceri amorțite și lungi
Își fac din secunde o punte,
Se surpă-deodată un munte
Și tu nu mai poți să ajungi.
Din carte nimic n-a rămas,
M-ai șters de curând din prefață,
Perdelele groase de ceață
Se-ascund după-o limbă de ceas.
Am vrut să trăim o poveste,
Să pară un susur de apă,
Dar filele albe din mapă
Ne spun că n-a fost și nu este.
Angelica Ioanovici
Am întâlnit primăvara târziu,
Era agățată-ntr-o doină de seară,
Într-un solo aprins de vioară,
S-a întâmplat s-o zăresc și s-o știu.
Îmi vorbeai într-un mod paternal,
Spre căldură era un îndemn
Și lumina trezită solemn,
Ne zâmbea printre foi de jurnal.
Dar acum când zadarnic mai scriu
Amănunte trecute prin filtru,
Ignorând judecăți de arbitru,
Primăvara revine târziu.
Angelica Ioanovici
