Ninge peste noi cu rugini din vise,
Importanța lor nici nu mai există,
Alergăm bezmetici spre o lume tristă
Prin poeme stranii, de curând ucise.
Ninge peste noi cu păreri de rău
Și cu despărțiri a-nceput să ningă,
Cineva a vrut la final să stingă
Și lumina rece prinsă-n gândul tău.
Ninge în poveste doar cu amănunte,
Inocența lor nu voia să moară
Zgribulită-n frigul nefiresc de-afară,
Între noi se-nalță inutil un munte.
Ninge cu iubirea încă vinovată,
E un alb de gheață parcă necesar,
Sunt detalii spuse iarăși în zadar
Fiindcă în noi ninge, ninge înc-o dată.
Angelica Ioanovici
Într-o seară de cristal
Ce pășea ca o regină,
S-au desprins năluci din vină
Și-au rămas cântând pe mal.
Luna mă privea cuminte,
Avea rochie de gală
Și-și lipea cu îndrăzneală
Razele peste cuvinte.
Stelele pluteau pe ape,
Se clădeau atent palate
Din secunde numărate
Veșniciei peste pleoape.
Basmul serii de cristal
A venit din altă eră
Peste lumea pasageră
Cu parfum oriental.
Colindatul lui prin scris
Mie îmi părea real
Și cumva esențial
Versul serilor din vis.
Angelica Ioanovici
Mă-ntorc la dragostea dintâi,
La primăveri în plină toamnă,
Nu las paragini să s-aștearnă
Deci nu îmi cere „mai rămâi”.
Nu vreau cuvinte fără rost,
Nu mă privi condescendent,
Iubirile ca argument
Vor fi, și sunt, și au tot fost.
Am traversat un mal abrupt,
Credeam că nu se mai termină
Când în orice aveam o vină,
Azi toate frâiele s-au rupt.
Tu nu îmi cere „mai rămâi”
În jocu-acesta bulversant,
Un lucru este important,
Mă-ntorc la dragostea dintâi.
Angelica Ioanovici
Sunt unele-ntrebări ajutătoare,
Răspunsurile sună nefiresc
Și nu-nțelegi de ce se tot grăbesc,
Și cum de sting povești amețitoare.
Sunt unele-ntrebări ce par căutare,
Răspunsul niciodată nu-l găsești,
E dincolo de zările lumești
Și te afunzi încet în resemnare.
Sunt unele-ntrebări, aproape toate
Ce au finalul undeva inclus
Și este un nonsens că mi le-ai pus,
Sunt adevăruri practic înghețate.
Îmi tot târăsc bagajele prin gări,
Cuvintele nu par să aibă rost,
E prea târziu să înțelegi ce-a fost
Și vei rămâne doar în întrebări.
Angelica Ioanovici
Atât de mult am așteptat să vii
Încât mă doare însăși așteptarea,
Dar și speranța într-o bună zi
Și-a anunțat halucinant plecarea.
Atât de mult mi-am tot imaginat
Că undeva din fumul de țigară
Vei apărea pe-un cal adevărat
Și vom zbura aiurea într-o seară.
Între răscrucile eterne și pustii
Îngrămădite într-un vis de piatră,
Rămîn nedumeriri spre a jeli
Tăceri fără sfârșit ce nu se iartă.
Angelica Ioanovici
O vorbă bună, cât un pumn de diamante
S-a dovedit imposibil să fie
Și dintr-o dată toate au fost restante,
Și dintr-o dată nimeni nu mai știe.
O vorbă bună, cât un pumn de diamante
Ar fi fost oarecum la-ndemână
Între regretele ce par interesante
Și perspective care se amână.
O vorbă bună, cât un pahar de apă
În arșița iscată între noi,
O simt închisă și nu cred că scapă
Din drumuri ce se uită înapoi.
S-a deslușit încet ora exactă
Ascunsă undeva într-un andante
În era asta oarecum abstractă,
O vorbă bună, un pumn de diamante.
Angelica Ioavovici
Pentru iubire s-au pornit războaie
Şi versuri furtunoase s-au tot scris,
Sunt arhivate undeva în ploaie
Iar luna de pe ceruri s-a promis.
Pentru iubire s-au mutat chiar munţii
Şi lumile bizar s-au contopit,
E un ceva ce cu puterea minţii
E de necontrolat și neoprit.
Pentru iubire veşnic vor rămâne
Flori roşii aşternute pe amiezi,
Doar ele singure vor fi stăpâne,
Te îndoieşti, dar trebuie să crezi.
Pentru iubire s-au rescris istorii
De la apus până la răsărit,
Răsunătoare, trâmbiţate glorii,
Milenii, oamenii au tot iubit.
Nu ştiu de ce îţi cânt acuma ţie
Şi crede-mă îţi înţeleg uimirea,
E un secret ce poate nu se ştie
Şi toamna poartă uneori iubirea.
Angelica Ioanovici
Din volumul Moneda spre vise
Ed. Sfântul Ierarh Nicolae aprilie 2014
În zori am șters capitolul final,
Deși părea extrem de important,
L-am declarat cumva neoperant
Într-un tablou spre roșu cardinal.
Copacii desfrunziți dintr-un fragment
Se clătinau în visele de piatră
Căutând halucinant aceeași treaptă
Prin cauze iluzorii din prezent.
Nu mai era nimic opțional
La marginea condeiului de frig,
Părea chiar imposibil să mai strig,
Mă războiam c-un val esențial.
S-a risipit târziu pădurea arsă
În echilibrul care nici n-a fost
Și a rămas un simplu adăpost
Pe-o pagină, ireversibil ștearsă.
Angelica Ioanovici
Să aștept de la tine vreun semn
Nu mai este acum nici probabil,
Să-mi vorbești într-o limbă de lemn
Mi se pare cumva lamentabil.
Să accept inutil noi condiții
Puse-n fraze cu vorbe opace
Ce prevăd că ascund doar ambiții,
Nu mai vreau și nu cred că se face.
Azi prefer să rămânem doar muți,
Să plutim într-un soi imperfect
Și să știm că suntem decăzuți
Din orice, doar așa ca efect.
Vine toamna și vântul dement
Răscolește amintiri și nu știe
Că de fapt ești același absent
Ce-mi părea până ieri poezie.
Angelica Ioanovici
Și vorbele ce-ar mai putea aduce,
Când în definitiv plutim în vid
Iar ușile de gheață se închid,
Uităm încet și ultima răscruce.
Cuvintele se sperie și fug,
Încremenim aproape de proiecte
Cu preambuluri oarecum abjecte
Și resimțim povestea ca pe-un jug.
Se spun monosilabe alambicate,
Nimic nu mai rămâne cum fusese,
Deși se recunosc aceleași spese,
Plătim sordid, în sensuri vinovate.
Angelica Ioanovici
Iar ziua îmi părea abstractă,
Zâmbea dintr-un tablou absurd
La ceasul de perete, surd
Ce nu știa ora exactă.
Doar șuiera niște vocale
Împodobite cu efecte,
Pe minutarele defecte,
Sub faldurile clipei pale.
Treceau un fel de pasageri
Ajunși acolo de oriunde,
Dar care nu puteau răspunde
Chestionarelor de ieri.
Tot bâjbâia desferecată,
Nu mai avea unde veni,
Era doar o banală zi
C-o haină veche și uzată.
Se poticneau păreri neclare
În drumurile spre nimic
Încovoiate de-un declic,
Pășind ca semne de-ntrebare.
Angelica Ioanovici
Mai cotrobăi prin cufere stranii,
Mi-au crescut amintiri peste brațe
Și coboară aiurea toți anii
Încercând inutil să se agațe.
Regăsesc măști din poze căzute,
Întrebarea clipește abstract,
Sunt răspunsuri ce bâjbâie mute,
Orice sunet ar fi inexact.
Au rămas undeva aruncate
Vise seci dintr-o veche poemă,
Și clădesc imbecile palate
Peste-o rece și gravă emblemă.
Angelica Ioanovici
Părea un basm fără pretenții,
Trăit la margine de viață,
Un copy-paste dintr-o prefață,
Sincron arzând în gândul nopții.
Se răzvrăteau în mintea mea
Speranțe vechi, nebănuite
Și se cerneau prin niște site
Din flori de basm, dar doar părea.
Pluteam pe undeva pe o vale,
Ivită strict parcă din ieri,
Era un drum spre nicăieri
Magia versurilor tale.
Un sacrilegiu azi îmi pare
Și teamă mi-e că nu greșesc
Să scriu de visul nebunesc
Ce poate nu avea izvoare.
Angelica Ioanovici
Vioara iubirii e-un gând nepăzit,
O chemare de dor presărată prin vise,
Un Stradivarius secret, încă neauzit
Ce îngână încet partituri nepermise.
Vioara iubirii valsează prin ani
Pe acorduri senine și blânde,
Nu are valoare concretă în bani,
E un basm ce plutește oriunde.
Vioara aceasta cu flăcări pe corzi,
Mai îngână ceva în neștire,
În cântecul ei încerca-vei să arzi
Într-un vis ce se cheamă iubire.
Angelica Ioanovici
Văd vijelia apei dansând într-o cascadă,
Durerile din pietre le simt nefiresc
Și din trecut aleargă uitările să vadă
Cum dimineți albastre pe stânci se prăbușesc.
Între păduri și lume sunt iarăși surghiunită
Și câteodată un munte din ceruri se abate
Spre o fântână albă, deschisă și rănită
Iar șansele au toate obloanele lăsate.
O dimineață rece ce pare de zăpadă
A poposit în lume, aici printre copaci
Și întrebarea surdă pășește pe cascadă
Răspunsurile așteaptă un semn, însă tu taci.
Angelica Ioanovici
Povestea noastră a durat un pic,
Atât cât să nu zicem că n-a fost,
Probabil nici n-a însemnat nimic
Și astăzi pare un lucru fără rost.
Desigur, tu poți să răstălmăcești
O inutilă pierdere de vreme
Și să așezi secundele în cești
Iar peste ele să atârni poeme.
Și dacă-mi amintesc de ea acum
E pentru că o toamnă arămie
Plutește peste zilele de fum,
Povestea aceasta nu a fost să fie.
Probabil vor mai trece dimineți
Tot așteptând ca să primesc mesaje,
Știu bine, caii verzi de pe pereți
Au luat un lift oprit între etaje.
Angelica Ioanovici
Să scrii frumos despre iubire,
În versul toamnei dor să pui,
Posibilul argint din fire
Să îți imaginezi că nu-i.
Trec deznădejdile nomade
Și Cupidon e expirat,
Cuvintele din cânt sunt fade
Nici n-au rămas, nici n-au plecat.
Volumul dorului redus
Pe undeva, la jumătate
E-aproximat și doar dedus
Din poezii cu margini plate.
Deși sunt lucruri alandala
Și toate s-au întors pe dos,
Să întreții cumva spoiala,
Despre iubiri să scrii frumos.
Să pui imaginile-n carte,
Ce dacă e o născocire?
Ce dacă visele sunt sparte?
Să scrii frumos despre iubire!
Angelica Ioanovici
Barca noastră a ajuns pe uscat,
Nu mai flutură vise prin pânze,
C-am visat poate e un păcat
Și plutim pe o mare de frunze.
Cu speranțe lipite de vânt
Și închise c-o simplă copertă,
Am ajuns în final pe Pământ
Într-o lume de-a dreptul inertă.
Barca albastră s-a rupt în bucăți
Între ploi de poveste și sol,
S-au făcut inutilele plăți
De adevăr aiurit și în gol.
Barca aceasta nu are nici punte
E doar zgură din vechi lașități
Poartă nori de regrete pe frunte,
Adormiți între reci jumătăți.
Iar catargul, un simplu contur,
Se declară din start anonim,
E doar noapte și apă în jur
Și spre ce am plecat nu mai știm.
Angelica Ioanovici
Undeva, la o masă festivă
Se dădeau din trecut suplimente,
S-au stricat imediat clasamente
Într-o noapte și așa în derivă.
Din tavan picurau deziluzii,
Se șoptea, nu știu ce, în pahare,
O poveste ce încă mă doare,
A stârnit parc-un val de confuzii.
Undeva, la o masă de gală
S-a zidit într-o muzică lentă,
O iubire aproape absentă
Ce părea doar un fel de greșeală.
Undeva, s-au rescris din trecut
Doar păcate și zile defecte,
S-au admis, fără sens, argumente
Și adevărul stupid a tăcut.
Angelica Ioanovici
Despre tine să scriu, e absurd,
Trei silabe nu au cum să-ncapă.
Portativul iubirii e surd
Și mereu câte una tot scapă.
Să privim aiuristic în gol,
Ignorându-ne unul pe altul,
Să jucăm imposibilul rol
Unde pare prea jos și înaltul.
Să preschimb într-o seară de joi,
Toate serile mute și plate
Ce-au țesut un pustiu între noi
Și-au clădit din tăcere palate.
Trei silabe ce nu au permis,
Astăzi sună cumva nefiresc,
Trei silabe s-au frânt într-un vis
Unde știu că-mi spuneai „te iubesc”.
Conținutul cuvintelor, știu,
Poate fi doar un basm de argint,
Basm în care nu am cum să fiu,
Trei silabe se spun și se mint.
Angelica Ioanovici
Toamna grăbită a ajuns la bal
Iar muzica părea o orhidee,
Eram doar un parfum oriental
Și nu-ți imaginai că sunt femeie.
La poartă, toamnei i s-a luat veșmântul,
Era-mbrăcată-n frunzele de afară,
Mantia ei s-a preschimbat în vântul
Ce împărțea speranța peste seară.
Era un vals, mi-l amintesc și acuma,
Lumina însăși se-nvârtea pe ring
Iar toamna-și scutura din plete bruma
Și mă feream răceala ei s-o ating.
Se deschideau pe undeva șampanii
Iar valsul mângâia o orhidee,
Au dispărut pentr-un moment și anii,
La nou în gând, valsa Calea Lactee.
Era un bal la început de ieri,
În dansul tainic s-ascudea o cheie,
Eram doar un parfum, de nicăieri
Și nici nu bănuiai că sunt femeie.
din volumul Grajduri albastre
Rutina ultimului veac
S-a-ngrămădit în viața noastră,
Aceleași gesturi se tot fac,
Aceeași neclintire albastră.
Înstrăinarea dintre noi
Arată ca o nebunie
Ce arde tristă între ploi
În toamna rece și pustie.
Rutina ultimilor ani
Mi s-a părut o veșnicie
Pe aleea plânsă de castani
Redenumiți fără să știe.
Înstrăinare în exces
Sau poate așa îmi pare mie,
În care visele se țes,
Fără să fiu, fără să fie.
Aripa singurului zbor
S-a frânt încet, într-un târziu,
Punând pecețile de dor
Peste o poveste ce n-o știu.
Rutina ultimelor luni
Mi s-a părut o agonie,
Poema-stea a doi nebuni
Fără să vrem, fără să știe.
Angelica Ioanovici
Este trist și am pleca înapoi,
Am lua numai gânduri curate
Și am șterge complet dintre noi
Deznădejdea ce strigă și bate.
E un munte de stres între noi,
Desfrunzit și cu mințile goale
Ce-a visat un moment, dar apoi
Și-a pus lanț de tăceri și zăbale.
Suntem triști și am pleca undeva
Cu rucsacul nădejdii în spate,
Să ne spună „drum bun” cineva,
Am lua și doi cai, de se poate.
Aberații s-au spus și se spun
Și ne sună adesea la ușă
Deghizate cumva în om bun
Deși sunt doar din fum și cenușă.
Este trist și am pleca înapoi,
Am lua și doi cai, de se poate,
Undeva, unde veșnicul „noi”
Va repune lumina în toate.
Angelica Ioanovici
Din volumul Grajduri albastre
