Durerile din pietre le simt nefiresc
Și din trecut aleargă uitările să vadă
Cum dimineți albastre pe stânci se prăbușesc.
Între păduri și lume sunt iarăși surghiunită
Și câteodată un munte din ceruri se abate
Spre o fântână albă, deschisă și rănită
Iar șansele au toate obloanele lăsate.
O dimineață rece ce pare de zăpadă
A poposit în lume, aici printre copaci
Și întrebarea surdă pășește pe cascadă
Răspunsurile așteaptă un semn, însă tu taci.
Angelica Ioanovici
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu