La mulți ani !

La mulți ani !

CRĂCIUN FERICIT !

CRĂCIUN FERICIT !

Crâmpeie

Noi doi am fost cândva un palimpsest
Ce-a străbătut istorii-ntortocheate,
Uitarea-n poarta noastră încă bate
C-o serenadă tristă ca un rest.

Și uneori parcă suntem statui
Gonite peste câmpuri de omăt
Ce nu mai știu să vină îndărăt,
Spre un trecut ce e al nimănui.

Stă scris pe noi ce astăzi nu mai este,
Tu mă citești, eu nu te mai găsesc
Și-un văl de întuneric nefiresc
Se-ntinde peste două palimpseste.

Mă iei de mână, știu c-așa va fi
Și ai să ștergi crâmpeie indecise,
Vom alerga prin gânduri nepermise
Și prin eternități ne vom iubi.


Angelica Ioanovici

Pentru un timp

Mai lasă-mă să stau pentru o vreme
În gândul tău, ca un uitat bageac,
În fiecare zi să știi ce fac
Și să îmi scrii adeseori poeme.

Mai lasă-mă să stau pentru un timp,
Să treacă ziua de singurătate
Și din secunde-albastre, numărate
Să se zidească înc-un anotimp.

Mai lasă-mă o vreme să plutesc
Spre o lumină-n vechile lucarne
Și soarele cu dor, să se răstoarne
În clipa ce înseamnă „te iubesc”.

Angelica Ioanovici

Un el și-o ea

Într-o poveste, nu se știe unde
Erau demult numai un el și-o ea
Și lumea care îi înconjura,
Cu dragostea-ncepuse să-i confunde.

Într-o poveste, nu se știe care,
Se întindea o-ntortocheată stradă
Și flori de piatră răsăreau să vadă
Iubirea lor cu sufletul de soare.

Într-o poveste numai din iertare,
Erau un el și-o ea controversați,
La marginea plecărilor uitați,
Doi anonimi reinventând o zare.


Angelica Ioanovici

Orașul împrumutat

Nu-mi amintesc orașu-n care stai,
Știu doar că ești acolo, undeva
Și-oricâte drumuri mi-aș imagina
Se strâng în minte ca un evantai.

Nu-mi amintesc aleea de castani,
Acum nici nu mai cred c-a existat,
A fost doar un oraș îndepărtat
Și o poveste tristă despre ani.

Mă mai privești și-acum contrariat,
Din nu știu ce hățișuri de blazon,
Am fost istorioara de sezon,
Dintr-un oraș cândva împrumutat.

Angelica Ioanovici

Această zi

S-a încrustat în noi această zi
Ca măreția unei vechi pagode,
Încremenită-n versul unei ode
Și se va repeta fără să știi.

Va fi definitivă această zi,
Deși este aproape ireală,
Îi vom simți tăișul de răscoală
Și ne va dărâma spre-a ne clădi.

Încet ne-a limpezit aceasă zi,
Înfășurată-n clipa de răgaz
Ca într-o haină albă de atlaz,
Ne-a alungat pentru-a ne regăsi.

Pe timp se țese verbul a iubi
Prin destrămarea unei lungi asceze,
Neșansele sunt gata să cedeze,
Iar noi redevenim această zi.

Angelica Ioanovici

Nopțile care revin

Revin câteodată nopți albe
Ca pânza rece-a unei vechi pirogi
Plutind spre minaretele cu hogi
Sau spre câmpii învolburate-n nalbe.

Revin încet și nopți întunecate
Ca marea îngropată în mazut,
Cu ancore lipite de trecut
Și vise în uitare rebrodate.

Revin câteodată nopți senine
Cu stele ce veghează din înalt,
Iar clipele își pregătesc un salt,
Reinventând un drum până la tine.

Angelica Ioanovici

Ultima poveste

Ultima poveste s-a terminat prost,
Știam de la-nceput c-așa va fi,
Am încercat, dar n-am putut opri
Finalul care sigur a mai fost.

Ultima poveste era în pragul serii,
Se pregătea de-un oarecare bal,
C-un vers stupid aproape lilial,
Un fel de imn în spatele vegherii.

Era descris ca un atac latent,
Ce se chircea în gândul unei ore,
Înconjurat de alge carnivore,
Hrănite alarmant doar cu prezent.

Iar epilogu-ar trebui oprit,
Oricum n-am reușit să-l înțeleg,
A fost iluzia unui întreg,
În ultima poveste, te-am iubit.

Angelica Ioanovici

Iubirea ca un pandantiv

Să luăm iubirea ca pe-un pandantiv,
S-o agățăm pe neștiute strasuri,
La cumpăna iluziei din ceasuri,
Să ne-mbătăm de dor, fără motiv.

Să știu că e un gând care începe
Cu liniștea din ochii tăi senini,
Prin care au trecut nespuse vini,
Redefinite ca imense stepe.

Poate găsim un vers explicativ,
Pe drumul ce aleargă către casă
Și din nădejdea lui pretențioasă,
Să luăm iubirea ca pe-un pandantiv.

Să îmbrăcăm iubirea de prezent
Cu indecise margini în destin,
Care întârzie, dar totuși vin,
Să luăm iubirea ca pe-un testament.

Angelica Ioanovici

Să îmi citești în fiecare seară

Să îmi citești în fiecare seară
Cu glasul tău atât de nefiresc
Și-n altă lume să călătoresc
Peste potopul ce se-ntinde afară.

Să îmi citești în fiecare seară
Poemul cu sclipiri multicolore
Și să îmi spui la pragul dintre ore
Despre iubire, singura povară.

Să mă alinți în fiecare seară
Cu versuri ce probabil nu s-au scris,
Să mă aștepți la poarta unui vis,
Așa ca pe o ultimă comoară.

Și să simțim cum stelele coboară
Alunecând pe margine de lac,
Iar clipele-n lumină se prefac,
Să îmi citești în fiecare seară.

Angelica Ioanovici

Prin dimineața ta, o călătoare

Prin dimineața ta, o călătoare
Pentru cât timp, nu cred că e decis,
Sunt doar cuvinte risipite-n scris
Și perspective dincolo de zare.

În dimineața ta, o veche arcă
E pregătită iarăși pentru drum,
Cu puntea îmbrăcată în parfum
Și basme care vor să se întoarcă.

Mă sfredelești ca un bătrân corsar,
Privirea ta a început să ardă
Și a ucis o neștiută gardă,
Iar zborul se reface circular.

Rămâne neclintit-o întrebare,
Spre timpul care este măsurat
De granița unui imens regat,
Prin dimineața ta, o călătoare.

Angelica Ioanovici

Pare a fi

Pare a fi un basm adevărat,
Iar zborul nostru este spre lumină
Prin ziua zâmbitoare și senină,
Deși e doar un joc improvizat.

Mă iei de mână-n zorii ideali,
E inutil orice cuvânt în plus,
Oricum toate cuvintele s-au spus
Și timpii de plutire sunt egali.

Pare a fi un basm necenzurat
Ce-aleargă undeva peste imagini,
Nesocotind imensele paragini,
Dar este doar un vis îndepărtat.

Angelica Ioanovici

Distanțe de zăpadă

Zăpezi au înghițit distanțe,
Nu existăm, nici eu, nici tu,
Iar povestirea e-n balanța
Ce are-n talere doar nu.

Cu toate acestea, dimineața
Te-aștept în versul unui gând
Și-mi răsfoiesc aiurea viața
Găsindu-te, din când în când.

Fulgii se agață de speranțe,
Veșminte gerurile țes,
Rămâne totuși neînțeles
Un dor ce șterge reci distanțe.

Angelica Ioanovici

Să redescoperim

Să redescoperim iubirea
Păstrată de un vis uitat,
Într-un ungher îndepărtat,
Pe unde-a plâns nemărginirea.

Nu-ți fie teamă de primejdii,
Nu mai e loc de întristare
Și ploaia parcă e iertare
Pe ale toamnelor odăjdii.

Prin versurile de aiurea,
Lăsate undeva drept gaj
Într-o secundă de curaj
Să redescoperim iubirea.

Angelica Ioanovici

Trimite-mi o zi

Trimite-mi o zi în care să vin,
O zi din lumești calendare
Pe unde iubirea nu moare
Și este un vers din destin.

Trimite-mi o poartă prin care să trec
Ușor ca-ntr-o veche poemă,
Să-mi pun din iubiri diademă
Și șal de lumini, mitul grec.

Deschide-mi încet o fereastră,
Va fi între spațiu și timp
Și zeii vor scrie-n Olimp,
Legende cu dragostea noastră.

Angelica Ioanovici

Gara de timp

După un timp va apărea o gară,
Să iei un tren cu scări de întrebare
Ce-atent se pregătește de plecare,
Nemaicontând pentru a câta oară.

Peroanele s-au îmbrăcat în seară
Și-n vise adunate peste timp,
Din nu se știe care anotimp
Pierdut neclar în fumul de țigară.

Să iei un tren cu scări de primăvară
Și să străbați încet nemărginirea,
Cadența roților va fi iubirea,
După un timp va apărea o gară.

Angelica Ioanovici

În altă viață

Că-n altă viață practic ne-am iubit,
Aceasta este tot ce mai contează,
Deși tăcerea ta consolidează
Distanțe ce-n altare ne-au clădit.

Că am trăit în roluri clandestine
O singură poveste pe o scenă,
Iar nopțile făceau din vise-o trenă
Și îmi legam nădejdile de tine.

Iubirea e-ntr-un vers ce se învață,
Ne-așteaptă undeva ca adăpost,
Deși este târziu, îți spun c-a fost
Un basm senin, însă în altă viață.

Angelica Ioanovici

Aș vrea să locuiesc la tine-n gând

Aș vrea să locuiesc la tine-n gând,
Să trec încet precum o adiere,
Peste atâtea clipe efemere,
Să fiu poate un vis din când în când.

Va fi o iarnă nefiresc de lungă
Și peste noi iubirile vor ninge,
Jăraticul din sobă se va stinge,
Iar eu voi fi la tine-n tâmpla stângă.

Zăpezile vor trece îngânând
Colinde, nu se știe din ce țară,
Va fi un ger cumplit și sec afară,
Dar eu voi locui la tine-n gând.

Angelica Ioanovici

După o singurătate

După o singurătate urmează o alta
Într-un dans repetabil și șters
Ce își schimbă cadența în mers
Și bifează atent „terza volta”.

După o singurătate, e bine să știi
Că urmează și vieți viitoare
Și secunde-n aceeași culoare,
Îmbrăcate în vise târzii.

După o singurătate există o dată
Readusă treptat pe tapet,
O iubire uitată-n fișet
Și-o speranță extrem de ciudată.

Angelica Ioanovici

Poate-ar mai fi

Poate-ar mai fi rezerve de iubire
Și duioșii probabil ar mai fi,
Iar lacrima e-o poartă de ieșire
Spre soarele din fiecare zi.

Poate-ar mai fi cărări necunoscute
Și așteptări nepuse-n poezii,
Nădejdi care păreau de mult pierdute,
Mai strălucesc în verbul a iubi.

Mai sunt probabil vise nevisate,
În echilibre de iubire netă,
Ar trebui cumva revendicate,
De toamnele ce-aleargă pe planetă.


Angelica Ioanovici

Adevărul

Vezi? Adevărul cum pleacă treptat,
Se zgâiește important și tembel
Și rămâi interzis, într-un fel
Pare joc, dar e practic un blat.

Simți? Adevărul se clatină șters,
Agățat în același copac,
Se holbează la mine cum tac
Și-l așez aiuristic în vers.

Poți într-un foșnet mustind de iluzii
Să rescrii cu o toamnă în plus,
Celelalte, pesemne, s-au dus
Și s-au spart peste-un prag de confuzii.

Hai să plutim undeva peste ploi,
Să ne punem însemnul de nord,
Să bifăm idiotul acord,
Dar privind adevărul din noi.

Angelica Ioanovici

La un moment dat

La un moment dat, munții s-au dus,
Am ajuns într-o peșteră rece
Și probabil și ea o să plece,
Am țintit foarte prost  și prea sus.

Lunecarea era iminentă,
Am rămas suspendați în destin,
Se aud despărțiri care vin
Într-o eră deja corigentă.

Sunt decizii de spus și luat,
O perdea de neliniști se lasă
Și povestea se-nclină sfioasă,
Munți de soare din ea au plecat.

Angelica Ioanovici

Fără rost

Și cum toate în lume-au un rost,
Completăm formularul banal
Unde „noi” e un simplu plural,
Concludent nu mai este ce-a fost.

Alt ghișeu, înc-o dată la rând,
Niște cifre șocant se complică,
Echilibre fragile se strică
Și se sparg pe covoare de gând.

E posibil să fie un drum,
Așteptăm enervați la o coadă,
Se deschide spre mâine o stradă,
Sunt clădiri desenate în scrum.

Analiza se termină prost,
Trei greșeli strecurate pe foi,
Sunt cuvinte ce fug înapoi,
Fără timp, fără grai, fără rost.

Angelica Ioanovici

Decizii

Să mimăm în mod rezonabil
Un ceva ce e practic decis,
Un nonsens zbuciumat dintr-un vis,
Reluat obsedant și palpabil.

Am decis să ne punem zăbrele
Din culori și lozinci diferite,
Să trăim într-un fel pe sărite
Amintiri cu rugină de stele.

Toamna însăși se crede un bis,
Își creează din frunze trofee,
Un refugiu uitat în apnee
Și să fim două măști, a decis.

Angelica Ioanovici

Poezia de pe raft

Sunt poezii necunoscute
Ce par de-a dreptul bulversante,
Pe rafturi neinteresante,
Din zile ce s-au vrut pierdute.

Prin versurile din sertare
Plutește-un vis cumva ascuns,
Fără să vrea poate-a ajuns
În pleoapa unui colț de soare.

Probabil tu ai remarcat,
Există în cutii fragmente
Cu adnotări nepermanente
Dintr-un poem adevărat.

Se așează undeva la rând,
Departe, dincolo de vise,
În rafturile lumii scrise,
Sunt poezii sau doar un gând.

Angelica Ioanovici

Întrebări

Sunt unele-ntrebări ucigătoare,
Răspunsurile nici nu mai contează,
Cuvintele se prăbușesc în frază
Și zorii se transformă-n înserare.

Parc-aș lua-ntrebările casante
Și le-aș ascunde dincolo de vise,
Pe piedestaluri oarecum precise
Din amintiri acum irelevante.

Sunt unele-ntrebări halucinante,
Răspunsul este practic un hazard,
Ca un inel găsit pe bulevard
Prin toamne ce-au rămas cândva restante.

E indicat un aberant andante
Și notele se-mpiedică și cad
Spre versul fără sens și fără vad
Iar locurile au rămas vacante.

Angelica Ioanovici

Pășesc

Pășesc prea încet prin sufletul tău,
Mi-e frică să nu te trezesc,
Îmi pare cumva nefiresc
Și trece-o părere de rău.

Încerc să deschid o fereastră,
O văd, e cu patru canate,
De afară iluzia bate
C-un vârf de săgeată albastră.

Pășesc prea încet prin inima ta,
Mi-e teamă să nu se oprească
Și toată iubirea lumească
Sclipește duios într-o stea.

Mă pierd pe un țărm cunoscut,
O clipă din noaptea întreagă,
Din hățuri de dor se dezleagă,
Pășesc pe un țărm renăscut.

Angelica Ioanovici

Masca din seară

Au rămas inutile povești
Lunecând peste seara de afară,
Poate scrii, poate încă citești
Un poem menit să nu moară.

Că mi-am pus măști de om fericit,
Știu c-a fost doar o tactică snoabă,
Râsul lor imbecil m-a rănit
Încetând să mai fie podoabă.

Spre final, iubire-a plecat
Alungată de vorbele noastre,
Păduri de castani s-au uscat
Într-o vale cu lacrimi albastre.

Mai pășește încet undeva
O speranță din serile calde,
Doar un râu de lumină ar putea
În luceferi de dor să ne scalde.

Angelica Ioanovici

Îmi tot explici

Îmi tot explici că este imposibil,
Sunt argumente oarecum știute,
Deși sunt prăbușite pe redute,
Vor câștiga în mod ireversibil.

Îmi tot explici că visele sunt moarte,
Că este doar o simplă întâmplare
Și ai vreo trei motive pentru care
Va trebui să stai cumva deoparte.

Îmi tot explici că toamna ruginie
Se străduiește, fără să-nțeleagă
Misterele ce indecis ne leagă
Pe undeva, prin hărți de poezie.

Ai terminat în zori un fel de spici
Pe care îl voiai ultrasensibil,
Mă alungai din nou imperceptibil,
Dar nu e necesar să îmi explici.

Angelica Ioanovici

Am început să ne vedem mai rar

Am început să ne vedem mai rar,
Să respectăm atent niște decizii
Și parcă-n zile s-au făcut incizii
C-un bisturiu de lacrimi și de jar.

Am început să ne vorbim puțin
Doar chestiuni care păreau urgențe,
Am tot păstrat pretinse aparențe
Stingând încet lumina din destin.

Am început să ne mințim haotic,
Deși parcă aveam niște rețineri,
Ne vom reîntâlni probabil vineri
Și gându-acesta este un narcotic.

Că timpul șterge e-o amăgire doar,
Sunt unele iubiri definitive,
Tu le consideri oarecum tardive
Și-am început să ne vedem mai rar.

Angelica Ioanovici

Biletele de tren

Biletele de tren sunt numai dus,
Întoarcerile sunt o întâmplare
Deși le căutăm cu disperare
Și ne-agățăm de clipe ce s-au dus.

Biletele de tren sunt condamnate
Să poarte-n ele numai erezii,
Le-ascundem uneori în poezii
Iar alteori le declarăm uitate.

Călătorim cu veșnice poveri
Din amintiri vremelnic deformate
Și căutăm soluții, cât se poate,
Prin mantii de nădejde și prin seri.

Coincidențe uneori bizare
Privesc fără de veste înapoi,
Se-mpiedică de nefirescul noi
Ce ne surprinede încă și ne doare.

Angelica Ioanovici

Numai dor

Mi-e dor de gândul tău de pace
Prin care mă-ndemnai să zbor
Și-mi mângâiai tâmpla ușor,
Acum și Universul tace.

Citesc poema ta senină,
E-atât de simplu și de clar
Și parcă este un altar
În care visele se-nchină.

Trec dimineți sofisticate
În rochii de mătase gri,
Aici n-au pentru ce opri
Ar fi desigur alungate.

Iar timpul trece inodor,
În casa mea sunt flori de ceață
Ce de secunde se agață,
Într-un cuvânt e numai dor.

Angelica Ioanovici

Ultimul tramvai

Noi doi parc-am fi un tramvai
Oprit dezarmant între stații.
Sărind inutil peste spații
Prin versuri de-un roșu corai.

Te aștept, e în vis un peron
Cu scări care urcă spre rai,
E poate un simplu tramvai
Și are un singur vagon.

Speranța e-un fel de bonzai,
Se-ncalcă vădit rațiuni
Și plâng neștiute minuni
Iar tu parcă treci, parcă stai.

Vatmanul îți spune că n-ai,
Permisul e totuși valabil,
Iubirea se-nchină palpabil
Și pleacă un ultim tramvai.

Angelica Ioanovici

Mi-aș fi dorit

Încă mai sper să mă citești,
Să-mi scrii și tu câte ceva,
Oricât de straniu ar părea,
Mi-aș fi dorit să mă iubești.

Probabil ți se mare mult,
Probabil nici nu se cuvine
Să scriu iar versuri despre tine,
Orice a fost, a fost demult.

Poate o lună, poate două,
N-am însemnat în calendar,
Mai trece-o lacrimă-n zadar
Și în poeme parcă plouă.

Mi-aș fi dorit să regăsești
Speranța într-un colț de soare,
Să nu zidești în noi uitare,
Mi-aș fi dorit să mă iubești.


Angelica Ioanovici